Apropierea este inutila

Sunt prea departe de cea cu care imi doresc cu adevarat sa fiu. Asa ca refuz sa ma mai caut, refuz sa ma mai gandesc. Refuz sa imi mai doresc. Orice.

Dorinta este doar un chin al fiintelor slabe care nu gasesc al mod de a trai decat prin a se sinucide bland si extatic, la nesfarsit, precum victimele vampirilor bautori de sange...

Sunt departe si de tine. Dar tu crezi ca ma mai gandesc la tine, cand eu nici macar la mine nu pot sa-mi intorc ochii ?

Si atunci .. unde fug ochii mei ? In lume, in copaci, in natura, in lucruri simple si lipsite de viata – pure si reci asa cum ar trebui sa fie fiintele ca sa traiasca cat mai mult – sau in oameni, cat mai multi si cat mai diversi – precum insectele care nu se satura decat atunci cand plesnesc de substanta si carapacea li se sparge intr-un pocnet negru pe perete, dezvaluind privirii victimelor toata viata pe care au furat-o de la ele ?

In asta ? Asta sunt eu ? Un « eu » in afara mea ? Niste ochi in afara capului astuia, o minte care gandeste pentru ceilalti si numai prin intermediul lor, pentru ca ii e prea frica sa se intoarca la sine si sa inteleaga ce-si doreste maldarul acela de vise si nerealizari dureroase ?

Uneori, sa te intorci acasa este cel mai neplacut lucru...