Galagie.

Am observat ca vocea tacuta si lucrurile spuse pe soptite anunta mereu fapte triste, personale, impartasite incet unul altuia, cu teama, ca si cum problemele inimii ar trebui manuite cu grija, ca si cum ar fi din sticla subtire. In schimb, in vocea ridicata a oamenilor, nu sunt decat lucrurile vesele, multumitoare, de plictis, dar un plictis placut, al lenii, al lejeritatii, al nesimtirii...al nesimtirii durerii. Lucruri ce se ridica tot mai ascutit si mai pitigaiat in vocile lor care ajung sa fie deranjate si insuportabil de ascultat. Oare pentru ca fericirea e galagioasa? Oare de ce mie nu mi se pare in felul asta, oare de ce tocmai despre fericire nu simt nevoia sa vorbesc niciodata?...

Cum se face ca tocmai fericirea a ajuns sa fie cea respingatoare in vorbele voastre? Cum se face ca simt nevoia sa ma indepartez de ea pentru felul superficial in care mi-ati portretizat-o voi?