duminică, 18 noiembrie 2012

Obisnuiam sa te stiu doar pe tine. Fara ei ca sa te strice...



Obisnuiam sa-ti stiu numele. Acum, nici p-ala nu-l mai cunosc. Esti o necunoscuta pentru mine, un trup fara nume pentru ca sufletele nu ar trebui sa aiba nume niciodata... si nici sa fie materializate.

Uneori am impresia ca privesc totul din afara. Uneori vad oglinda si vad persoana de acolo si e ca si cum as asista de pe margine la niste miscari care nu sunt ale mele. Ma uit, si doar vad. Parca nu mai simt nimic. Si atunci incep sa ma lovesc, incep sa dau cu picioarele, sa tip, sa ma destrabalaez - poate imi revin. Poate am innebunit pentru o clipa, poate am amortit... poate eram paralizata de la varful ultimului fir de par in jos. Dar trupul inca se misca, de parca era controlat de niste maini imaginare. Si asta nu puteam intelege. Ce era asta ?...
Simt... ca nu mai simt nimic. Nu cu trupul asta in orice caz.

Obisnuiam sa cred ca esti doar proasta. Aiurita si impiedicata cel mult... Acum mi-am dat seama ca tu nu te-ai simtit niciodata comfortabil in piele de om, ca ai fost mereu asa pentru ca te trezeai dimineata si inca nu reuseai sa inveti ideea de “obisnuinta”. Nu te puteai multumi cu ideea. Nu puteai controla ceva ce nu-l considerai al tau. Nu puteai iubi, dar nici macar insusi o imagine din oglinda pe care nu o credeai a ta. O fi fost placuta, urata – nu conta ! Chiar nu ii vedeai rostul. Era doar o imagine de om, ca si cum ai fi cules-o dintr-o carte, dintr-un album de poze si te-ai fi uitat la ea. Da – bine, e o fata – si acum ce ? E doar o poza. Sa trecem la urmatoarea – mai sunt mii – ba nu – miliarde – in lumea asta. Dar toate imi par la fel. E o omenire ciudata. Parca fotografiile astea care imi trec prin minte sunt parte dintr-un intreg album de familie...Combinatii, derivate ale aceluiasi subiect si aceluiasi set de caracteristici, plictisitoare, neremarcabile, identice...Copii dupa copii si alte copii. Nimic original. Nimic care sa iti ramana in minte. Si atunci tu ce esti ? O fata pe care am vazut-o o data si apoi am uitat-o.

Uneori ma intreb cum ar fi sa mergem cu metroul si sa vedem in jurul nostru fiinte de tot felul – oameni cu capete verzi, cu tentacule sau antene subtiri plutind gratios deasupra capului cu forma neregulata, cu fire de toate culorile iesindu-le pe la extremitati si cu bucati mari de gelatina prin care sa vada de peste tot, mici, mari, grasi, subtiri cat un firicel, inalti de 3 metri sau pitici cat sa iti incapa in palma ; oameni care nu se mai pot numi oameni atata timp cat nu mai sunt la fel, ci intr-un milion de alte feluri. Oameni pentru care diferentele de culoare si de forma nu ar conta, oameni veniti unicat fiecare, frumosi pentru ca sunt ei insisi, oameni pe care nu ii vei uita niciodata. ... Om pe care, daca as fi, ai reusi sa ma tii minte pentru totdeauna. Cand mi-ai vedea fata in multime... ai sti ca sunt eu si nu alta. Ai sti, ti-ai spune – asta este sufletul meu – nu omul, nu femeia, nu trupul... – asta este sufletul meu. 

Si da, as fi sufletul tau. Si sunt inca... numai ca nu ma vezi. Si nu te judec. Ai toata dreptatea.
 

Si imi vine sa plang. Dar nu are sens.
Sunt singura pentru ca suntem prea multi.

3 comentarii:

  1. Sunt singura pentru ca suntem prea multi.

    Esti atat de trista...

    RăspundețiȘtergere
  2. Ar fi chiar bine sa vedem oameni cu capete verzi. Eu m-as multumi daca as vedea si oameni zambind.

    RăspundețiȘtergere