E atata liniste in camera. Cu capul lipit de cearsaf, niciun sunet nu se mai ridica din saltea. De la podea la prima jumatate a peretelui totul pare incremenit, ca intr-un instantaneu alb-negru smuls din filmele de inceput ale lui Polanski, iar eu mai ca ma regasesc in ipostaza lui Carole care se ascunde si vrea sa moara sub saltea. Spatiul de dedesubt, oricat de izolat, ramane inca prea larg, iar podeaua, oricat de joasa, nu e suficient de coborata pentru trupul meu care vrea sa se duca cat mai departe sub pamant.
Ma gandeam zilele trecute ca diminetile astea de vara, cu soarele prins in plina stralucire la rasarit, seamana atat de bine cu fotografiile la morga ale fantomelor care au decedat azi-noapte. Nu de alta dar, daca te uiti cu atentie, poti zari intre coloanele firelor de praf forme nedeslusite de fum de parca corpuri precise s-ar dezlipi de pe pereti in atmosfera si ar cobori obosite in ochii celor de care nu mai au nicio teama acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu