Straturi

Presiunea ridicata a sangelui dintr-o vena de pe mana ma trezeste din somn. Ma ustura si ma inteapa. S-ar zice ca incearca sa strapunga insasi epiderma de la suprafata, intr-un efort nedeslusit de a exploda in afara. Sau poate ca pana la urma asta si vrea, intr-o cautare premonitorie a mortii. O vena ce asteapta sa fie intepata – ce moare sa fie intepata – chemandu-ma in mancarimi insuportabile acolo unde ultima pielita de sange se termina si incepe iesirea la lumea din afara. O piele ce asteapta sa se rupa, o substanta ce asteapta sa fie eliberata din stransoarea necrutatoare a trupului doar pentru a se scurge si a se usca in pamant. Trupul meu a asteptat sa se trezeasca inca o data doar pentru a adormi la loc, si de data asta pentru totdeauna.

Rudy Cremonini - Polaroid 2013

E atat de multa liniste. Intotdeauna atat de multa liniste. De parca sunetele nu se mai pot auzi deloc, de parca lumea din afara a surzit, de parca natura a capatat felul ei personal de a se intoarce inapoi, si trupul nostru intr-aceasta, la o scara mai secreta. De parca anotimpul care infloreste stralucitor pe poteca a devenit asurzitor in nuantele lui spalacite numai ca sa compenseze sunetele pe care le retine inauntru, ascunzand de noi scurgerea ingrozitoare care s-a petrecut in natura in ultimul timp. Masa umeda si lipicioasa de la picioare il da intotdeauna de gol, dezlipind materia calda pana la cea mai apropiata gura de canal... Si vremea asta lancezinda ne prinde de fiecare data, indemnand la uitare. E umeda. Si atat de calda in acelasi timp. Ca un interior parfumat de femeie.

Vremea asta inselatoare. Ne adoarme in scaune de metrou, ne apleaca in statii de autobuz, ne ameteste in drumuri pe trotuare. Ne lasa vulnerabili si ne intra pe sub piele. Pe sub pleoape, pe sub firele de par, pe sub varfurile unghiilor, prin urechi, ca un cantec hipnotizand de sirena. Un cantec organic, caci sunete concrete nu mai exista deloc – un cantec al dezintegrarii. Ne introduce  virusul in organism ca intr-o prada sigura si preia conducerea aproape imediat, consumandu-ne incet pana la functiile vitale, pana nu mai ramane decat un schelet pe jumatate viu din noi. Un schelet negru, de lumina. Elimina tot ce e de prisos. Tot ce e in plus. Ce nu mai conteaza, ce nu mai e necesar pentru a fi luat mai departe.

Eu ca o fiinta a verii. Eu ca o fiinta noua. Simt cum fiecare fibra se destabilizeaza in mine pentru a reconstrui treptat noul organism, noul adapost pentru locatara noua care-mi va lua locul inauntru. Il simt ca pe o forma rigida, temporara, de ghips in mine. Si tot ce mai ramane cade in gol, in picioarele dezumflate acum, pana intre varfurile lor – acolo unde degetele calca in picioare sentimente pe care le-am avut candva.

Procesul nu e fara de durere. Transformarea la fel : nu e fara de efecte adverse, iar schimbul nu e fara de sacrficii. Trupul imi sufera in convulsii violente, oasele dezradacinate le simt dezlipindu-se din scheletul de baza, fragmentandu-se in cristale albe undeva dedesubt, trecute parca printr-o masina de tocat organe pe care eu singura mi-am facut-o cadou atunci cand in trupul vechi erau inca ganduri de sinucidere. In casa mea, pereti intregi se duc – se strang si se alungesc, imbratisandu-ma in corpul lor atunci cand eu, molesita de peste zi, ma intind pe patul de scandura calda si-ncerc sa-mi gasesc o pozitie sa adorm. In ultima vreme cea mai fireasca e cea in care trebuie sa indoi un picior peste mine, ca sa compenseze spatiul pe care obisnuiai sa il umpli inainte.