Noapte buna

Acasă la mine toată lumea doarme. Mama doarme, sora doarme. Vecinii lor, vecinii mei – majoritatea, dar ce știu eu? Ce știu eu despre oricine dacă nu știu nimic nici despre mine?

S-ar putea spune că suntem bolnavi,  zacem în comă – ori, niciunul dintre noi nu este conștient.

Cine are puterea să se scoale din somn și să-și ia singur un pahar cu apă? – nici măcar atât. Totul vine la noi prin transfuzii – transfuzii cu mâncare, transfuzii cu aer, transfuzii cu viață. 

În lumea noastră, ziua e întotdeauna noapte.

Și cu toții avem visele noastre. Mai urâte sau mai frumoase. Dar sunt doar vise. Eu am visele mele – mama are visele ei, sora are visele ei, vecinii au visele lor. Tu: ai și tu visele tale. Dar sunt doar vise.

Ieri am avut un coșmar. Și nu numai ieri – toată săptămâna trecută, de sub patul meu au ieșit monștrii cu ochii scoși, cu gura scoasă, cu vocea stinsă, treptat-treptat, deveniți fără de capete. Săptămâna trecută, capul tău a căzut sub podea și nu am mai reușit să îl găsesc. Ieri am dat cu pumnul în pereții propriului cap de teamă că o să înnebunesc. Visele mele fără de aripi, păstrându-mă țintuită în pământ, au devenit peste noapte mute, fără de viață. O clipă m-am oprit și am crezut că o să mă trezesc printr-o pâclă ca de gheață – să trosnească și să văd că e dimineață. Dar frigul era prea năprasnic și m-am acoperit la loc. Acum, monștrii fără de capete au dispărut de tot și coșmarul a disparut. Visez din nou vise frumoase sub plapuma mea.

E groasă. Și mă acoperă de toată lumea.

E cald. Și nu mai e nevoie să respir, să mă mișc, să trăiesc sau să simt foamea.

Mă simt foarte bine aici. În visele mele...

... unde e mereu noapte bună.

Sargent by T. Martin Wood (1909) 

“Carnation Lily, Lily Rose” a fost pictat într-o grădină lângă Tamisa. Doi copii aprind lampioane chinezești, iar sub lumina lor și sub florile care-l înconjoară, Sargent crede că vede pentru un moment, prin accident, viața devenită idilică."

Suntem bine(?)

A devenit foarte greu să cobor în mine în fiecare zi și să scriu.

Dar am promis că voi face asta, așa că uite-mă aici...

Care e soluția?

Care e întrebarea? ar putea fi răspunsul.

Care este răspunsul corect?

(Ce este acela răspuns corect?)

Ce este acela un răspuns? – ce te aștepți să primești? Pe cine întrebi? De ce întrebi ?...

...daca nu asculți.

Și de ce să asculți de alții dacă răspunsul e numai la tine? Este acolo, în tine, ascuns undeva – pe sub toate straturile alea de gânduri și griji inutile – pe sub toate straturile alea de lacrimi, conservat în tăcere. L-ai ascuns așa de bine în piatră încât cred că numai cu fierul ai putea sparge vreodată conștiința săpată. Și când ai s-o descoperi, ai să realizezi că nu are gust de sare, și de lacrimi, și de mare – are gust de tine, și e moale. Doar că tu nu l-ai știut niciodată...

...

Cum ajungi la cea mai bună împăcare? Ce este aceea o împăcare?

Cu cine te împaci?

Cu el, nu te împaci cu el? Cu alții – te împaci cu alții, deci.

Cu tine? – de ce nu te împaci cu tine?

De ce ți-e frică de răspuns?

De ce ți-e frică de tine? Crezi că dacă o să rămâneți singure, o să vă speriați una pe alta pe sub pat, noaptea când vă gândiți la întuneric? Ce are întunericul? De ce te sperie ceea ce nu poți să vezi cu ochiul liber? De ce ți-e frică de întuneric? De ce să crezi că nu poți să vezi prin el? De ce să crezi că nu poți să vezi prin tine?

De ce ți-e frică de tine?

Ce este acela răspuns.

...

Am un răspuns, dar nu am o întrebare.

Răspunsul este „te iubesc”. Cum și în ce fel, asta nu pot să spun. De ce – nici atât. De ce există atâtea întrebări? De ce trebuie să existe o întrebare? Mereu grijă, mereu neliniște, mereu o frământare – dar tu mă iubești oare?

Ar trebui să-mi dau seama din start că este o eroare. Răspunsul este: "dar tu, dacă pui o asemenea întrebare?"

„Îmi pare rău, te iubesc. Îmi pare rău, dar te părăsesc.”

Ce este aceea o despărțire? Cine se desparte? Eu de tine? Tu de mine?. Moare cineva? Știu și eu – da, moare. Mergi mai departe, mai pui o întrebare: "după aceea, există continuare?..."

...

Nu vreau să-mi dai drumul, al meu soare. Oricât de tare arde, plecarea ta mai tare doare. Tot în rest e necunoscut și putred. Tot ce mă leagă cu crengile-n pământ este rădăcina ta: într-o zi ai venit și mi-ai împrumutat puțin. Acum vrei să mi-o iei înapoi? Vrei sau nu vrei? Pleci sau nu pleci? Îmi dai, mă apropii sau mă lovești?

Crengile mele au început să tremure de la frigul din lume. Dar nu este niciun frig în lumea în care trăim noi – anotimpul e frumos și cald, dar nu și la mine-n scoarță. Nu, în pielea mea se ascunde un secret - și acela este despre viață. Dar ea s-a retras demult la îngheț. În centrul meu se ascunde-un tremur. Copacul meu s-a înclinat greu la pământ, ca într-un cutremur. Și dacă mă împingi puțin, mă tem că o să mă crăp de tot.

Mă tem de tine, dar cine e chinuitorul? Mă leg de tine, dar cine e mântuitorul?

Viața mea nu se termină acolo unde te termini tu. Copacul meu nu respiră pe unde a călcat cometa mea. Nu - viața mea s-a terminat demult, iar acum sunt eu o stea care doar suferă și se uită la ea.

...

private conversations II by pearlandweed

Suntem bine? Suntem bine?

O să ajung în fiecare zi să te întreb asta, în timp ce mă uit în oglindă – suntem bine?

Și într-un târziu, o să realizez că te întreb pe tine.

Nu pe alții.

O să te uiți la mine.

O să mă strângi prin sticlă și o să-mi spui – nu, nu suntem bine, dar cel puțin nu imi mai e frica de tine.

Piersicuță

source photo: http://michalinawozniak.tumblr.com/post/113289554133

Ajungi acasă și trântești ușa peste tine. Bagi degetul în rană ca și cum ai adânci cuțitul în piersici. Oricum același sânge țâșnește peste tot. Același sânge portocaliu, de culoarea piersicii coapte, se stinge și se prelinge-n scoarță pe degetele tale. Într-adevăr ești o putreziciune de om lăsată la uscat. Numai că mereu se mai găsește un colțișor din care să curgă seva, mereu același colțișor în care numele n-a murit.

Numele nu moare niciodată, oricât încerci să-l ștergi. Nici tricoul tău alb în ultima zi cu soare nu se schimbă de la toate rănile petale. Am numai trandafiri cu spini încolțiți pe toate marginile care credeam că nu au colțuri. Locuri în care eram rotundă – le-ai preschimbat pe toate, și m-am tocit în spini mai ceva ca o groapă cu mărăcini. De fiecare dată când treci , te freci de mine de parcă aș fi un copac scolțuros – dar uiți că tu m-ai ascuțit așa frumos.

Pui

Salvador Dali - Woman Sleeping in a Landscape

La ultima noastră ceartă, inima mea stătea sprijinită de un calorifer – caloriferul înghețat din camera rece de pe podeaua rece unde m-ai lăsat. A stat acolo – neclinitită - și a așteptat, fără să se miște un milimetru – nici ea nu știe ce. Să fi fost tu? Să fi fost zgomotul unei uși care se deschide? Niște pași care vin încet până aicea, se lasă în genunchi unde m-am trântit și ridică ceva de-acolo… Un telefon care sună, o voce caldă la celălalt fir. O mână familiară care să-mi dea părul lipicios de pe față și să-mi elibereze căile respiratorii.

M-am autosufocat în mine.Am coborât acolo și am blocat orice cale de ieșire – lacrimile păreau să stăpânească totul. Drumul spre afară nu numai că îmi părea imposibil, dar era și nedorit aici, unde am ajuns. Nu mai voiam să îl pășesc. Nu mai voiam să îl respir. Aerul închis din cameră nu te mai cuprindea oricum – transpirația rece de pe umeri nu mai avea urme de mâini străine – gâtul nu mai avea vânătăi de la mușcături furate.

Am coborât și am lăsat la intrare inima să înghețe pe metal, am lăsat-o la vedere – pentru ca toți să o observe – dar nimeni nu a observat nimic. Ochi care nu clipesc, buze care nu se mișcă, picioare moarte pe un scaun din cărămidă și un trup fără poftă de aer – erau lucruri obișnuite în lumea de printre ei.

Așa că am plecat ochi în mine resemnată și am încetat să îi mai văd.

Înăuntrul din mine nu era nicio clipă nevoie de așa ceva oricum. Întunericul îmi vorbea mai bine ca oricine – iar organele umflate de la atâta efort se odihneau tremurând la umbră ca și mine, proaspăt coborâtă printre ele. Devenisem nu mai mult de o bucată de carne acum. Albă și nesimțitoare – ca niște piepturi de pasăre puse la congelator să se usuce. Așa am făcut și eu – mi-am pus sufletul la sârmă să se tot usuce și nu l-am ridicat de acolo.

L-am abandonat, s-ar putea spune. Și am plecat, după, din casa sufletului meu. El a rămas acolo – un suflet care niciodată nu moare. Nu cu adevărat. Doar intră în comă, tace din gură, se răcește și nu se mișcă și, automat, îți dai seama că ceva nu mai e în regulă. Ceva nu mai e bine– trebuie să pleci din casa ta, să-ți împachetezi oasele și ce mai ai și să te întorci numai mai târziu, după ce vin locatari.

 Casa ta e înghețată acum. Peste tot barele de metal ale radiatoarelor puternice ce te încălzeau astă iarnă, golite de apă acum, încremenesc tăcute lângă perete, cu gura deschisă, ca într-o strigare. Rezemată de el – inima – a stat acolo prea mult timp.Spatele rece – dezgolit și el – s-a lipit de metalul alb aproape cu disperare, singurul obiect stabil din casă care s-a cutremurat în mine de nenumărate ori. Aproape că am murit de la convulsiile sufletului meu. Am crezut că niciodată nu o să urle așa, nu o să se zbată, nu o să se dea cu capul de tot ce găsea în preajmă. S-a crăpat pe dinăuntru săracul de el, dar eu nu îl mai priveam demult. Stăteam acolo, lipită de calorifer, cu doi ochi căzuți lângă mine, și cu picioare albe cu degete lungi, ca la puii morți de broască, extinse în fața mea ca o prelungire a corpului înghețat. Au stat așa mult timp, larg deschiși, privind fix în tabla patului de lângă mine, încât mi-au căzut din orbite – ochii sufletului meu – iar lichefiantul natural pentru aceasta – balta de sare – s-a prelins, uscat și lipicios peste obraji și peste sâni, peste umeri și peste gât – ca un strat de praf ce avea să se îngroașe la soare.

Zilele următoare nu m-au mai atins – așa că, da, aș putea spune că zilele mele sunt un n infinit – dar parcă tot a fost ceva diferit în fiecare din ele. În ziua asta a venit o rază de soare din partea aia, în ziua următoare, o frunză s-a desprins și a căzut pe lângă mine. Dar în nicio zi, nimic din ce a încercat să se apropie, nu a reușit nici măcar să îmi distragă atenția. Ochii mei zăceau undeva la picioare, cauciucați și strânși în interior, cu o ultimă amintire a corpului tău târându-se pe ușă. Ca o iguana.Sau o reptilă sălbatică. Târându-se pe perete. Ca o umbră. Sau un demon de noapte. 

Te-ai șters oricum – din pat, de prin dulapuri, din casă. Dar eu încă mai văd urmele tale acolo unde guma nu a reușit s-ajungă. Iar adânciturile de la ștersături rămase în urmă – sunt cratere în pielea mea ce nicio haină nu reușește să le-ascundă.

La polul opus

Incepusem să cred că te-am găsit numai ca să te pierd din nou. Zilele astea, polii sufletului meu și-au (re)dereglat cursul, iar Nordul nu mai este ce părea a fi odată. Mă întreb dacă se presupune că trebuie să fie chiar atât de rece drumul, încât să nu pot ajunge niciodată, poate doar la polul opus. Și la Sud e bine, îmi zic. Doar e imaginea ta în oglindă - și te văd – pentru prima oară – chiar dacă ar trebui să stau în cap ca să văd imaginea ta întreagă, și nu puzzle-ul tau sucit. E adevărat că ceea ce-ți face greață e și ceea ce-ți place mai mult? Gustul, mirosul meu preferat este și cel pe care îl detest în gând. 

Știi, de fiecare dată când iubesc, trebuie să o fac cu capul la picioare, iar sufletul tău să stea invers, ca să apuc să-l văd. Te aud cum gemi din altă parte, iar corpul tău se încordează în direcții greșite – dar eu știu ce înseamnă greșitul și unde să-l recunosc. Acolo unde vocea ta răsună – numai eu pot s-o ajung, iar limbajul corpului intrus numai eu îl înțeleg, și îl iubesc acolo unde învăț să îl dezleg. 

Aș vrea să te văd de-aproape uneori, mai știi? Dar tot eu știu să te aud în schimb, și să te simt uneori, iar și acest lucru este atât de rar încât nu ar trebui să mă nemulțumesc cu puțin. Puținul tău este multul celui care nu se vede. Iar multul meu nu a fost niciodată pentru tine.

A fost pentru el.

... Mă uit uneori la mâinile mele, așa cum mă uit la sufletele noastre și nu le văd. Sunt două răni deschise – așa cum inimile – organe sciuntite de carne – capătă un rost numai laolaltă – unite, jumătăți ale aceleiași forme. Așa și mâinile noastre acum, ramuri tăiate fără de copaci, se-nșiră și se-mprăștie din palmele goale în căutare de pământ. Mâinile mele sunt sfârșite - și palmele, și picioarele - și inima la fel. Dar venele – venele mele se întind la nesfârșit și zbiară, înfometate, nebune de viață, să-mi sară dintre oase, să-mi sfâșie printre degete - și pentru ce? În căutare de ce zbiară și urlă ramurile mele? Sunt prinse-n cozi și-nlănțuite-n vie, și numai moartă am să mă dezleg și-am să mă regăsesc în mine – moartă, veștedă-n pământ – dar atunci aș fi prea departe de tine. 

Ești aici, aici de fiecare dată, aproape de parcă te simt. Ești departe și aproape, și lumi întregi ne separă, și oglinzi ne apropie când și când. Uneori tremur la ideea că te-am văzut într-o zi, pe stradă, în salcâmul de la colț, în fund. Dar numai ochii nu pot să știe, ci ramurile care-mi cresc din pământ. Am întrebări scrise pe mână, și-un răspuns care-ncolțește în gând.

E sufletul tău ce respiră dimineața când te caut în mine? Am văzut un salcâm la un capăt de drum.

E sufletul tău dimineața? Am ramuri ce-mi încolțesc în gând.

Respiri când te caut în mine? Printre crengile mele bate vântul, le văd în lumină cum îmi tremură-n pumn.

Mă-ntreb dacă crengilor tale le e dor de mine, și răspunsul îmi încolțește râzând...

(Încă o venă care s-a spart de dorul tău într-o dimineață, și s-a-nrosit plângând).