Suntem bine(?)

A devenit foarte greu să cobor în mine în fiecare zi și să scriu.

Dar am promis că voi face asta, așa că uite-mă aici...

Care e soluția?

Care e întrebarea? ar putea fi răspunsul.

Care este răspunsul corect?

(Ce este acela răspuns corect?)

Ce este acela un răspuns? – ce te aștepți să primești? Pe cine întrebi? De ce întrebi ?...

...daca nu asculți.

Și de ce să asculți de alții dacă răspunsul e numai la tine? Este acolo, în tine, ascuns undeva – pe sub toate straturile alea de gânduri și griji inutile – pe sub toate straturile alea de lacrimi, conservat în tăcere. L-ai ascuns așa de bine în piatră încât cred că numai cu fierul ai putea sparge vreodată conștiința săpată. Și când ai s-o descoperi, ai să realizezi că nu are gust de sare, și de lacrimi, și de mare – are gust de tine, și e moale. Doar că tu nu l-ai știut niciodată...

...

Cum ajungi la cea mai bună împăcare? Ce este aceea o împăcare?

Cu cine te împaci?

Cu el, nu te împaci cu el? Cu alții – te împaci cu alții, deci.

Cu tine? – de ce nu te împaci cu tine?

De ce ți-e frică de răspuns?

De ce ți-e frică de tine? Crezi că dacă o să rămâneți singure, o să vă speriați una pe alta pe sub pat, noaptea când vă gândiți la întuneric? Ce are întunericul? De ce te sperie ceea ce nu poți să vezi cu ochiul liber? De ce ți-e frică de întuneric? De ce să crezi că nu poți să vezi prin el? De ce să crezi că nu poți să vezi prin tine?

De ce ți-e frică de tine?

Ce este acela răspuns.

...

Am un răspuns, dar nu am o întrebare.

Răspunsul este „te iubesc”. Cum și în ce fel, asta nu pot să spun. De ce – nici atât. De ce există atâtea întrebări? De ce trebuie să existe o întrebare? Mereu grijă, mereu neliniște, mereu o frământare – dar tu mă iubești oare?

Ar trebui să-mi dau seama din start că este o eroare. Răspunsul este: "dar tu, dacă pui o asemenea întrebare?"

„Îmi pare rău, te iubesc. Îmi pare rău, dar te părăsesc.”

Ce este aceea o despărțire? Cine se desparte? Eu de tine? Tu de mine?. Moare cineva? Știu și eu – da, moare. Mergi mai departe, mai pui o întrebare: "după aceea, există continuare?..."

...

Nu vreau să-mi dai drumul, al meu soare. Oricât de tare arde, plecarea ta mai tare doare. Tot în rest e necunoscut și putred. Tot ce mă leagă cu crengile-n pământ este rădăcina ta: într-o zi ai venit și mi-ai împrumutat puțin. Acum vrei să mi-o iei înapoi? Vrei sau nu vrei? Pleci sau nu pleci? Îmi dai, mă apropii sau mă lovești?

Crengile mele au început să tremure de la frigul din lume. Dar nu este niciun frig în lumea în care trăim noi – anotimpul e frumos și cald, dar nu și la mine-n scoarță. Nu, în pielea mea se ascunde un secret - și acela este despre viață. Dar ea s-a retras demult la îngheț. În centrul meu se ascunde-un tremur. Copacul meu s-a înclinat greu la pământ, ca într-un cutremur. Și dacă mă împingi puțin, mă tem că o să mă crăp de tot.

Mă tem de tine, dar cine e chinuitorul? Mă leg de tine, dar cine e mântuitorul?

Viața mea nu se termină acolo unde te termini tu. Copacul meu nu respiră pe unde a călcat cometa mea. Nu - viața mea s-a terminat demult, iar acum sunt eu o stea care doar suferă și se uită la ea.

...

private conversations II by pearlandweed

Suntem bine? Suntem bine?

O să ajung în fiecare zi să te întreb asta, în timp ce mă uit în oglindă – suntem bine?

Și într-un târziu, o să realizez că te întreb pe tine.

Nu pe alții.

O să te uiți la mine.

O să mă strângi prin sticlă și o să-mi spui – nu, nu suntem bine, dar cel puțin nu imi mai e frica de tine.