Pui

Salvador Dali - Woman Sleeping in a Landscape

La ultima noastră ceartă, inima mea stătea sprijinită de un calorifer – caloriferul înghețat din camera rece de pe podeaua rece unde m-ai lăsat. A stat acolo – neclinitită - și a așteptat, fără să se miște un milimetru – nici ea nu știe ce. Să fi fost tu? Să fi fost zgomotul unei uși care se deschide? Niște pași care vin încet până aicea, se lasă în genunchi unde m-am trântit și ridică ceva de-acolo… Un telefon care sună, o voce caldă la celălalt fir. O mână familiară care să-mi dea părul lipicios de pe față și să-mi elibereze căile respiratorii.

M-am autosufocat în mine.Am coborât acolo și am blocat orice cale de ieșire – lacrimile păreau să stăpânească totul. Drumul spre afară nu numai că îmi părea imposibil, dar era și nedorit aici, unde am ajuns. Nu mai voiam să îl pășesc. Nu mai voiam să îl respir. Aerul închis din cameră nu te mai cuprindea oricum – transpirația rece de pe umeri nu mai avea urme de mâini străine – gâtul nu mai avea vânătăi de la mușcături furate.

Am coborât și am lăsat la intrare inima să înghețe pe metal, am lăsat-o la vedere – pentru ca toți să o observe – dar nimeni nu a observat nimic. Ochi care nu clipesc, buze care nu se mișcă, picioare moarte pe un scaun din cărămidă și un trup fără poftă de aer – erau lucruri obișnuite în lumea de printre ei.

Așa că am plecat ochi în mine resemnată și am încetat să îi mai văd.

Înăuntrul din mine nu era nicio clipă nevoie de așa ceva oricum. Întunericul îmi vorbea mai bine ca oricine – iar organele umflate de la atâta efort se odihneau tremurând la umbră ca și mine, proaspăt coborâtă printre ele. Devenisem nu mai mult de o bucată de carne acum. Albă și nesimțitoare – ca niște piepturi de pasăre puse la congelator să se usuce. Așa am făcut și eu – mi-am pus sufletul la sârmă să se tot usuce și nu l-am ridicat de acolo.

L-am abandonat, s-ar putea spune. Și am plecat, după, din casa sufletului meu. El a rămas acolo – un suflet care niciodată nu moare. Nu cu adevărat. Doar intră în comă, tace din gură, se răcește și nu se mișcă și, automat, îți dai seama că ceva nu mai e în regulă. Ceva nu mai e bine– trebuie să pleci din casa ta, să-ți împachetezi oasele și ce mai ai și să te întorci numai mai târziu, după ce vin locatari.

 Casa ta e înghețată acum. Peste tot barele de metal ale radiatoarelor puternice ce te încălzeau astă iarnă, golite de apă acum, încremenesc tăcute lângă perete, cu gura deschisă, ca într-o strigare. Rezemată de el – inima – a stat acolo prea mult timp.Spatele rece – dezgolit și el – s-a lipit de metalul alb aproape cu disperare, singurul obiect stabil din casă care s-a cutremurat în mine de nenumărate ori. Aproape că am murit de la convulsiile sufletului meu. Am crezut că niciodată nu o să urle așa, nu o să se zbată, nu o să se dea cu capul de tot ce găsea în preajmă. S-a crăpat pe dinăuntru săracul de el, dar eu nu îl mai priveam demult. Stăteam acolo, lipită de calorifer, cu doi ochi căzuți lângă mine, și cu picioare albe cu degete lungi, ca la puii morți de broască, extinse în fața mea ca o prelungire a corpului înghețat. Au stat așa mult timp, larg deschiși, privind fix în tabla patului de lângă mine, încât mi-au căzut din orbite – ochii sufletului meu – iar lichefiantul natural pentru aceasta – balta de sare – s-a prelins, uscat și lipicios peste obraji și peste sâni, peste umeri și peste gât – ca un strat de praf ce avea să se îngroașe la soare.

Zilele următoare nu m-au mai atins – așa că, da, aș putea spune că zilele mele sunt un n infinit – dar parcă tot a fost ceva diferit în fiecare din ele. În ziua asta a venit o rază de soare din partea aia, în ziua următoare, o frunză s-a desprins și a căzut pe lângă mine. Dar în nicio zi, nimic din ce a încercat să se apropie, nu a reușit nici măcar să îmi distragă atenția. Ochii mei zăceau undeva la picioare, cauciucați și strânși în interior, cu o ultimă amintire a corpului tău târându-se pe ușă. Ca o iguana.Sau o reptilă sălbatică. Târându-se pe perete. Ca o umbră. Sau un demon de noapte. 

Te-ai șters oricum – din pat, de prin dulapuri, din casă. Dar eu încă mai văd urmele tale acolo unde guma nu a reușit s-ajungă. Iar adânciturile de la ștersături rămase în urmă – sunt cratere în pielea mea ce nicio haină nu reușește să le-ascundă.