Dizolvare

"De-atatea nopti aud plouand
 Aud materia plangand..."

Imi pare ca intreaga lume se dizolva in jurul meu, si eu o data cu ea.
Cerul a inceput sa se apropie, umed si negru ca o mare imensa, adanca, deasupra capetelor noastre, cazand de sus, rasturnata intr-un moment de incertitudine cu fata la pamant, curgand nervoasa peste el, nestiutoare, in dorinta ei de a se intoarce la origini...
Copacii au inceput sa se inmoaie, iar eu, ascunsa, intr-o scorbura in miezul lor, stiu ca or sa se prabuseasca peste mine in mal moale, precum nisipul de langa mare. Dar degetele-mi nu vor mai putea face castele din ei, caci moi vor fi si ele, si incretite, faramitate, incet despartindu-se de pielea ingrosata de apa, lasandu-ma dezgolita si expusa ploii ce ma-nteapa. Si ma-nteapa si-i sarata, si aud plangand in juru-mi alte suflete cazute, caci acum este sfarsitul... acum este, iar eu nu mai pot, pur si simplu, nu ma mai pot ridica de sub toate lacrimile acestea ceresti ce ma doboara.