Fluxul unei constiinte ratacitoare

Nu pot sa-mi adun gandurile laolalta si sa le pun pe hartie, ca sentimente disparate ce-mi alcatuiesc fiinta in zile ca acestea. Pur si simplu nu pot, e ca si cum as fi uitat cum sa o fac, ca si cum as fi pierdut orice amintire a lucrurilor intamplate pana acum in mintea mea si in ceea ce am cunoscut. Acum... plutesc. E ca o stare de fapt, ca o visare prelungita, ca o hipnoza a picaturilor  ce-mi cad ca cioburi de oglinzi prin fata ochilor, in ploaie, fiecare o faptura vie, magica, ce-mi dicteaza ce sa fac, pentru ca mai apoi sa uit. Sa fiu ceva ce nu am mai fost, dar poate am cunoscut vreodata si am admirat in oameni pe care i-am vazut o clipa si-apoi au disparut. Am amintirea unor clipe fugitive, vii inca in mintea mea pentru ca nu au avut nici inceput, nici finalitate, dar nu vad si clipele moarte in trecut, si toata realitatea unei vieti traite. E o stare a vremii, sunt eu ... si sunt ploile astea ce ma naucesc.
E ca si cum tot ce m-ar atinge este moale, si tot ce ar cadea peste mine ar fi usor, ca o pala de vant, si tot ce ar trece prin mine ar fi recomfortant si proaspat ca o plasa de apa, incarcata in imagini si in sentimente si in bogatie cereasca. Nici tesaturile ce ma imbraca nu le simt lipite de mine, ci inconjurandu-ma, plutind pe langa bratele si mainile si gleznele mele mici. Sunt aici, o simt, si totusi... nu sunt. Privesc si gust si plec si ma-ntorc... de fiecare data in alta parte. In locuri, spre oameni, spre vise pe care am vrut sa le cunosc... E o viata de om ce-mi trece prin fata ochilor, ca si cum n-as mai fi si mi-as aminti, ca si cum mi-as privi viata printr-un plan paralel. Este ceea ce imi doresc, dar nu am avut niciodata. O ploaie. Si un sentiment... de fericire... in fata acestei frumuseti.
Nu as putea spune ca traiesc, nu as putea spune... Asa cum n-o faceam nici inainte. Pot spune doar ca e o stare de bine cand ma trezesc dimineata fara intepaturi, fara roseata de zori, de soare... si e tot intuneric, ca atunci cand am adormit, ca acum o ora... sau doua... sau cat o noapte, cu frunze incarcate de apa la geam, cu somn cald respirand printre perne si senzatia ca urmeaza sa ma ridic, ca ma asteapta un tren intr-o gara, ce ma va duce undeva... catre mare.