marți, 3 iulie 2012

Moartea sorilor I

"Eu cred ca pamantul e plat
asemeni unei scanduri groase,
ca radacinile arborilor il strabat
atarnand de ele-n gol, cranii si oase,
ca soarele nu rasare mereu in acelasi loc
si nici nu rasare acelasi soare,
ci tot altul dupa noroc
mai mic sau mai mare.
Eu cred ca atunci cand sunt nori
nu rasare nimic, si ma tem
ca s-a sfarsit definitiv cu sirul de sori
lunecand dinspre iad spre Eden.
Atunci trimit pasari dresate
cu ochiul bun si cercetatoare
care sa-mi spuna-ncotro trebuiesc indreptate
campiile, sa-ntalneasca alt soare."

(Nichita Stanescu)

8 comentarii:

  1. îi frumoasă poezia, şi mie îmi place cum scrie Nichita Stănescu

    RăspundețiȘtergere
  2. iubesc cum scrie nichita stanescu. are un mod al lui plin de melancolie, care in acelasi timp este intr-un oarecare fel vesel.
    mereu imi place sa il citesc.
    iubesc poezia asta! mai ales partea cu "ca radacinile arborilor il strabat/atarnand de ele-n gol, cranii si oase"

    x

    RăspundețiȘtergere
  3. mai bine ne-am crea un soare al nostru, sa fie atat de mare cat trebuie.

    RăspundețiȘtergere
  4. Leo Taxil
    Poezia se numeste "Címp"

    RăspundețiȘtergere