Duminica e calda.
Orele par ca se plimba la fereastra si fac ochi la geam, cu pupile dilatate de
somn sau de excitare, cu soarele-n spate, lipindu-le de suprafata transparenta
si rece. Mi-au lasat urme nebunele – stropi de umezeala pe sticla de parca s-ar
fi scurs literalmente intr-un drum intre nodul de cruste rosii si pielea mea de
alabastru, odihnindu-se dezgolita undeva dincolo de ele. Nu m-a ajuns el –
timpul – pana acum. Ma topesc inca imobila la lumina, ca o samanta umflata de
apa si raze care nu se poate decide daca sa sparga scoarta sau nu.
Poate din cauza ca nu as sti sa le mai numar
sau sa le mai cronometrez deloc – clipele trupului meu. Organele mi-au fost
impinse inauntru si – pe cand golurile de langa suflet imi sunt pline de mine –
in spatiul liber de sub piept ti-ai facut tu loc acum.
Ca sa fii sigur ca incapi, mi-ai sarutat toate
varfurile pana n-au mai avut unde sa se retraga si s-au facut bureti mici si
umezi de placere langa firele tale de par ce inca le mai strang de-o bucla
langa ele.
Ca sa fii sigur ca
ramai, ti-ai asezat capul pe pantec si, in fiecare dimineata cand orele vin sa
ma imbatraneasca, tu imi faci partile usoare cu degetele, in timp ce obrazul ti
se odihneste in spatiul de la iesire. Nimic strain nu mai intra acolo acum. Nu
mai e loc de nimic – nici de respiratii – caci ele ar fi clipe risipite de
trup. Iar timpul meu sta intepenit la fereastra – lipit de pori uscati de pe o
limba nevazuta de astru.
Sunt plina acum. Nu
mai am nici spatiu, nu mai am nici timp. Daca as deschide gura dupa o bula de
lumina, m-as pomeni cu venele umflate de efort, pentru ca e prea multa din ea
in mine ca sa ma pot duce deja. Nu-mi ramane decat sa pocnesc.
...Intr-una din zilele astea am sa infloresc.
