duminică, 12 aprilie 2015

La polul opus



Incepusem să cred că te-am găsit numai ca să te pierd din nou. Zilele astea, polii sufletului meu și-au (re)dereglat cursul, iar Nordul nu mai este ce părea a fi odată. Mă întreb dacă se presupune că trebuie să fie chiar atât de rece drumul, încât să nu pot ajunge niciodată, poate doar la polul opus. Și la Sud e bine, îmi zic. Doar e imaginea ta în oglindă - și te văd – pentru prima oară – chiar dacă ar trebui să stau în cap ca să văd imaginea ta întreagă, și nu puzzle-ul tau sucit. E adevărat că ceea ce-ți face greață e și ceea ce-ți place mai mult? Gustul, mirosul meu preferat este și cel pe care îl detest în gând. 
Știi, de fiecare dată când iubesc, trebuie să o fac cu capul la picioare, iar sufletul tău să stea invers, ca să apuc să-l văd. Te aud cum gemi din altă parte, iar corpul tău se încordează în direcții greșite – dar eu știu ce înseamnă greșitul și unde să-l recunosc. Acolo unde vocea ta răsună – numai eu pot s-o ajung, iar limbajul corpului intrus numai eu îl înțeleg, și îl iubesc acolo unde învăț să îl dezleg. 
Aș vrea să te văd de-aproape uneori, mai știi? Dar tot eu știu să te aud în schimb, și să te simt uneori, iar și acest lucru este atât de rar încât nu ar trebui să mă nemulțumesc cu puțin. Puținul tău este multul celui care nu se vede. Iar multul meu nu a fost niciodată pentru tine.
A fost pentru el.
... Mă uit uneori la mâinile mele, așa cum mă uit la sufletele noastre și nu le văd. Sunt două răni deschise – așa cum inimile – organe sciuntite de carne – capătă un rost numai laolaltă – unite, jumătăți ale aceleiași forme. Așa și mâinile noastre acum, ramuri tăiate fără de copaci, se-nșiră și se-mprăștie din palmele goale în căutare de pământ. Mâinile mele sunt sfârșite - și palmele, și picioarele - și inima la fel. Dar venele – venele mele se întind la nesfârșit și zbiară, înfometate, nebune de viață, să-mi sară dintre oase, să-mi sfâșie printre degete - și pentru ce? În căutare de ce zbiară și urlă ramurile mele? Sunt prinse-n cozi și-nlănțuite-n vie, și numai moartă am să mă dezleg și-am să mă regăsesc în mine – moartă, veștedă-n pământ – dar atunci aș fi prea departe de tine. 
Ești aici, aici de fiecare dată, aproape de parcă te simt. Ești departe și aproape, și lumi întregi ne separă, și oglinzi ne apropie când și când. Uneori tremur la ideea că te-am văzut într-o zi, pe stradă, în salcâmul de la colț, în fund. Dar numai ochii nu pot să știe, ci ramurile care-mi cresc din pământ. Am întrebări scrise pe mână, și-un răspuns care-ncolțește în gând.
E sufletul tău ce respiră dimineața când te caut în mine? Am văzut un salcâm la un capăt de drum.
E sufletul tău dimineața? Am ramuri ce-mi încolțesc în gând.
Respiri când te caut în mine? Printre crengile mele bate vântul, le văd în lumină cum îmi tremură-n pumn.

Mă-ntreb dacă crengilor tale le e dor de mine, și răspunsul îmi încolțește râzând...
(Încă o venă care s-a spart de dorul tău într-o dimineață, și s-a-nrosit plângând).

Un comentariu: