Ca becurile de led

Obișnuiai să spui că oamenii sunt înlocuibili.
"Eu te-am înlocuit, tu de ce nu o faci?".
M-am tot gândit. Fraza asta mi s-a derulat în cap și nu am înțeles ce suna greșit. Și atunci am înțeles. Dintre toate lucrurile pe care mi le-ai spus, acesta a fost singurul care nu era o minciună. Nu, nu a fost o minciună. Tu chiar credeai asta.
Nu a fost o minciună. A fost o prostie. Oamenii sunt neînlocuibili. Fiecare zi. Fiecare chip. Nu o să îl mai poți găsi. Cum ți-ai întors privirea, a murit. Și nu o să îl poți uita.
Și, dacă asta sperai, să mă înlocuiești. Nu ai să reușești. Nu ai să mă găsești. Nici măcar acum. Eu care era cu tine acum atâta timp era neînlocuibilă. Și nu ai iubit-o cât să nu vrei să o înlocuiești. Dar tu ai zis asta. Iar ea a simțit cum a murit. Ai fost suficient de prost să crezi că are termen de expirare. Iar atunci când se strică, o înlocuiești. Așa se face, ai zis. Dacă erai nouă, te luam din nou. De la început.
Eu nu am să te înlocuiesc. Nu vreau și nici nu pot. Mă întorc în mine de fiecare dată când vreau să îmi amintesc. Apoi mă trezesc și îmi amintesc că încă trăiesc. Într-o lume în care oamenii cred că dragostea nu e nimic și sufletele se înlocuiesc. Ca becurile de led.
E întuneric la mine în cameră. Și nu vreau să aprind lumina.