Gene

Zgomotul purtat de oase sună înăuntrul meu ca o superstiție, un ecou. Aducerea aminte a morții ce zace în interior. M-am născut purtând moarte. Și tot ce va crește din mine se va naște ca să moară din nou. Și copiii mei vor fi infestați cu durere, ca semne din naștere crescute peste tot pe corpul lor, ca alunițe înnegrite la colțul gurii și înflorind pe spate, acolo unde șina spinării se dezvoltă sănătos, ținându-i să nu cadă, inconștientă de molima ce crește în interior. Am crescut ca o otravă vărsată în cana mamei mele, am făcut-o să își dorească să mor, pentru simplul fapt că am crescut și nu mai sunt parte din corpul ei, ca un membru care nu mai este atașat la corpul gazdei sale. M-am detașat și am căpătat corp nou. M-am abătut de la regulă și am creat variabile noi care au provocat erori în sistemul ei. Așa că a trebuit să fiu eliminată. Acum am gena. Odată ce înveți să mori, ai să îți dorești să se întâmple cât mai repede și cât mai des. De câte ori poți muri înăuntrul tău într-o noapte? De câte ori poți urla în pernă până când corpul tău începe să se cutremure? Într-o zi am auzit toate etajele ventriculului stâng prăbușindu-se. În altă zi am înțeles cum inima toată poate să se prăbușească fără să cadă în loc. Ultima dată când am verificat era tot acolo, dar atunci când o ascult acum vocea ei sună ca un hârșâit. Mușchii ei se freacă cu întreruperi, firele venelor ei se ating zgâriindu-se, pulsul ei crește amenințând să distrugă întreg acoperișul acum. De la cele mai mici tresăriri, inima mea crapă zilnic bucăți de carne așa cum ai crăpa între degete firmiturile de pâine pe masa din bucătărie. Mă întorc la ceașca de cafea a mamei mele acolo unde am lăsat-o pe fața de masă și mai adaug un strop de lapte. Acum știu sigur că nu o să îi placă ce am făcut, dar măcar pot să îmi fac singură cafeaua acum.

From my rotten pain, more pain shall grow

My days have become insufferable

It all gathers in the spine

And it can’t go up its course to the top anymore

It’s like pain has a river

My heart is a rock

In the middle of my body

With a suicidal thought.

My heart is a dying rock

In the middle of my living body

If my heart wants to die

How could my body grow?

I live like a corpse on days on end

I get whispers from the other side night after night

And wake up soaked wet from my nightmarish sleep

It’s when my body goes to rest

And my poor heart takes control

I have death inside of me

Feeding inside like a moth

With old clothes of my soul.

It’s so cold now that I have nothing anymore

To cover the feverish body in the middle

The body of my heart

That has begun to peel of

And nothing to melt the bones

That have begun to harden

Building more of an icey cage outside my corpse

I wonder when will the rotten bugs

Will come to nibble from the rotten body

They said flowers would grow

And I shall watch me bloom
With rosey cheeks that catch a gloom 
From time to time

And come again in the world

As if nothing would have happened

But all this pain remains inside

Like all the pain before me

With no end

Dying just to be born again.

The last hour

It is getting late inside myself
It has for a while now
But lately it feels like my bones are closing up.
My throat is dry now.
It can't swallow any of this world's air anymore.
It can't draw mimics of his heartbeats to survive.
My hand can't hold any other stranger's skin anymore.
My lips can't move to form a word or a kiss.
They can only remain still
And wait 'till the time rest inside
Runs dry.

Casă nouă

Yasmin Yazdani

Cândva, în anotimpul cald, noi doi am împărțit un corp comun. Axul meu începuse să te recunoască și se plia încet în tine așa cum cad ar cădea așternuturile în lături când te întorci acasă. Te arunci în patul tău. Cu din ce în ce mai multă încredere. Te bagi înăuntru și începi să te zvârcolești. Mai mult la început, până îți găsești o formă. Poziția mea preferată în timp ce dorm în tine. Apoi tot mai încet. În liniște, ca și cum ați împărtăși un secret și nimeni nu trebuie să vorbească. Și lumea uită încet încet că sunt două trupuri în casă. Am adormit împreună sub același păr și lumea s-a sfiit să ne mai trezească.

Apoi ceva s-a întâmplat și corpul nostru a început să ruginească. Sânge proaspăt curgea pe la margini și se otrăvea în pielea veche pe care corpul nostru obișnuia să o împărtășească. Ai început să o lovești pe cea pe care inima ta promisese s-o iubească. Căci o vedeai cum se desface și ți-era teamă de ceea ce avea să iasă. Căci nu mai avea loc în vechea casă. Voia lumea voastră să o lărgească și mai mult din visul ei să îți împărtășească. Dar ideea voastră despre lume nu s-a potrivit, și tu o urai la culme pe cea care ei i se părea frumoasă. Lucrurile nu mai puteau să continue așa, odată ce unul a voit să crească, iar celălalt să se oprească. Și, pentru că nu a putut să îl iubească, i-a dat drumul în brânci din propria casă. L-a trimis dezgolit și făr' de corp în lumea largă să-nvețe singur să trăiască. De ce viața, în lumea noastră, nu poate să fie o poveste de dragoste frumoasă?

Anotimpul fantomă

Sarah Bloom ph. - selfportrait

Te-ai micșorat înăuntrul tău ca să încapi în forme nepotrivite. Te-ai răsucit să-ncapi în forme străine și ai tăiat prea mult din tine. Corpul vechi a încetat demult să te iubească. Știai că trebuie să îl părăsești, atunci de ce nu ai făcut-o?
În vise noi lumea trebuie mereu să trăiască. Acolo unde clima e caldă și ușoară nimic puternic nu are să crească. Ai nevoie de iarna ta așa cum puii de leu trebuie să-și părăsească casa părintească. Corpurile vechi te-au iubit până aici. Timpul nu are răbdare cu cei care întârzie și nu mai pleacă. Dacă iei un corp vechi și îl strângi o dată, din el nu curge mai curge viață.

Și începusem să le simt, de când ai plecat, așa cum toată lumea a spus că se întâmplă. Că trebuie să se întâmple. Odată ce durerea stagnează și încetezi să te mai zbați, odată ce o simți veche, odată ce ți-a intrat în oase. Odată ce nu mai stai să îți zgărmăni cicatricile zi de zi. Sângele încetează să mai curgă. Încep să simți inelele de creștere din tine, înconjurându-te și luându-te întreagă, dându-ți contur și întinzându-te la margini. Găurile devin noduri, lacrimile devin striații. Riduri mature pe pielea ta pe parcurs ce copacul începe să crească în tine. Iarna cea aspră aproape a trecut. Mereu un aproape. Un aproape care nu va să mai vină parcă și  se îndepărtează de fiecare dată când încerci să privești înapoi. Prăpastia care s-a căscat între tine și voi a devenit tot mai largă și în unele zile pare aproape nesperat de departe, de netrecut. Și crezi că în sfârșit o să se astupe, că o să apară vegetație în loc. Pământ nou, iarbă nouă și o primăvară. Un anotimp nou în locul celui vechi. Mereu spun că între toamnă și iarnă este ca un spațiu gol, un teren sterp și înghețat care nu este nicicum, un timp de pregătire, mort, în care nu se întâmplă nimic. Trăiești în acel niciun anotimp de prea mult timp încă. Și de fiecare dată când te întorci și cazi în gropile din tine, devine tot mai greu drumul până sus. Nu drumul în sine. Ci corpul tău. Se face târziu înăuntrul tău ca să mai pleci.
Dar speri încă să pui țara la cale și să zbori. Vrei să uiți de corpul tău și să nu mai dori. Doare de prea mult timp. Te-ai răsucit înăuntru prea mult. Capetele aproape ți s-au sfâșiat. Te chinui să crești, dar nu poți. Înăuntrul tău un copil încă mai crede că poate să rămână. Vesel, cu cuțitul în mână. Făcând găuri în piele ca să nu trebuiască să plece. Să crească piele nouă în altă parte. Să se dezbrace. Să lase rădăcina veche și tot ce s-a mai întâmplat în spate.

Notebook for my lullabies II

//Tears leave marks.
That's why the saddest of us
seem to have stardust
around our eyes.//

Notebook for my lullabies I

//Sometimes I get so scared
I think I'll see monsters climbing at my window
But I know they're only climbing in my head.//

II Draga mea,

Îți scriu dintr-o închisoare. Tot ce pot auzi e scrijelitul unghiilor pe tavan: a mai trecut o zi. Din depărtare se aud mașini care trec, ducând în altă parte oameni mai fericiți. Pe geam intră razele unui soare mai mohorât. Mă gândesc că și pe tine te bucură la fel de mult ca pe mine să-l vezi. Așa mohorât. Potrivit stării tale de spirit. Măcar alții nu râd la zile însorite, te gândești. Lasă-i să râdă pe întuneric, îți răspund eu. Așa se bucură mai puțin.
Înainte aveam muzică să-mi țină companie. Acum căștile mi s-au stricat. Tot ce aud este liniștea asta mormântală. Ticăitul ritmic al inimii. Și în timpul zilei tot asta se aude. Chiar dacă am geamurile deschise. Chiar dacă sunt păsări care ciripesc în depărtare sau mai mult soare care intră pe geam. Eu tot asta simt. Întuneric și liniște. Liniște și întuneric.
Îți scriu dintr-o închisoare, să te-ntreb ce mai faci. 

Înăuntrul cubului

Joseph Parra

Dacă tristețea durează dintotdeauna, este pentru că eu am lăsat-o. Dacă totul se întâmplă numai în capul meu, de ce lumea pe care am creat-o este plină de durere? Dacă este plină de mine - asta înseamnă că, odată descompusă, din organele, din mintea mea nu va curge decât amărăciune? De ce organele mele nu sunt dulci precum fructele în toiul verii, de ce secrețiile mele nu sunt pline de zeamă proaspătă, de viață? De ce tot ce curge e negru, vâscos, precum sângele unei creaturi funeste care trăiește în mine și se hrănește cu putreziciunea firii? De ce lumea este plină de ură?
Mă întind de-a curmezișul pe pat și tot ce pot auzi ridicându-se din saltele este pulsatul inimii mele. Îmi întorc ochii spre perete și văd particule de lumină care fac să strălucească varul, iar punctele încrețite de la spuma lui conturează forme și siluete fără noimă, diavolești. Nu visez decât forme fără suflet, gheare ce vor să lovească, trupuri negre și cu glugi care nu-mi vorbesc decât despre moartea ce va să vină în moduri cât mai chinuitoare. Cum pot să scap de mintea mea? Cum pot să scap de visele mele? De spaimele mele? De lumea mea?
Dacă într-o zi ai vrea să te muți, să locuiești în lumea mea, probabil ai înnebuni, să stai în fiecare zi în întuneric, să te hrănești numai cu lacrimi și cu carne. Am ajunge să ne descompunem, să trăim ca fiarele, singuri în lumea noastră, și nu m-ai mai dori, nu, nu m-ai mai iubi.

Gazda

Fernanda Florez

M-am trezit cu impresia că mă aflu în interiorul unei respirații. O respirație mai mare decât corpul meu, care cuprindea și camera și oamenii care treceau pe lângă ea. De fiecare dată când o opream pe a mea, respirația din jur se oprea și ea, plutind nemișcată să o cuprind, densă și profundă peste tot în jurul meu. La ferestre plămânii transparenți se umflau excitați de emoție și prindeau a expira mai puternic în pereții camereu mele de fiecare dată când mă străduiam să-i aud. Totul prindea viață și aveam senzația că cineva îngână lângă mine ritmu-mi cardiac. Dulapurile gemeau în adâncime, ca niște peșteri în care s-a pierdut ecoul și tot ce se auzea în depărtare venea înapoi jos, fără inflexiune, ca o mantră pentru chemarea demonilor din mine.