Casă nouă

Yasmin Yazdani

Cândva, în anotimpul cald, noi doi am împărțit un corp comun. Axul meu începuse să te recunoască și se plia încet în tine așa cum cad ar cădea așternuturile în lături când te întorci acasă. Te arunci în patul tău. Cu din ce în ce mai multă încredere. Te bagi înăuntru și începi să te zvârcolești. Mai mult la început, până îți găsești o formă. Poziția mea preferată în timp ce dorm în tine. Apoi tot mai încet. În liniște, ca și cum ați împărtăși un secret și nimeni nu trebuie să vorbească. Și lumea uită încet încet că sunt două trupuri în casă. Am adormit împreună sub același păr și lumea s-a sfiit să ne mai trezească.

Apoi ceva s-a întâmplat și corpul nostru a început să ruginească. Sânge proaspăt curgea pe la margini și se otrăvea în pielea veche pe care corpul nostru obișnuia să o împărtășească. Ai început să o lovești pe cea pe care inima ta promisese s-o iubească. Căci o vedeai cum se desface și ți-era teamă de ceea ce avea să iasă. Căci nu mai avea loc în vechea casă. Voia lumea voastră să o lărgească și mai mult din visul ei să îți împărtășească. Dar ideea voastră despre lume nu s-a potrivit, și tu o urai la culme pe cea care ei i se părea frumoasă. Lucrurile nu mai puteau să continue așa, odată ce unul a voit să crească, iar celălalt să se oprească. Și, pentru că nu a putut să îl iubească, i-a dat drumul în brânci din propria casă. L-a trimis dezgolit și făr' de corp în lumea largă să-nvețe singur să trăiască. De ce viața, în lumea noastră, nu poate să fie o poveste de dragoste frumoasă?