Anotimpul fantomă

Sarah Bloom ph. - selfportrait

Te-ai micșorat înăuntrul tău ca să încapi în forme nepotrivite. Te-ai răsucit să-ncapi în forme străine și ai tăiat prea mult din tine. Corpul vechi a încetat demult să te iubească. Știai că trebuie să îl părăsești, atunci de ce nu ai făcut-o?
În vise noi lumea trebuie mereu să trăiască. Acolo unde clima e caldă și ușoară nimic puternic nu are să crească. Ai nevoie de iarna ta așa cum puii de leu trebuie să-și părăsească casa părintească. Corpurile vechi te-au iubit până aici. Timpul nu are răbdare cu cei care întârzie și nu mai pleacă. Dacă iei un corp vechi și îl strângi o dată, din el nu curge mai curge viață.

Și începusem să le simt, de când ai plecat, așa cum toată lumea a spus că se întâmplă. Că trebuie să se întâmple. Odată ce durerea stagnează și încetezi să te mai zbați, odată ce o simți veche, odată ce ți-a intrat în oase. Odată ce nu mai stai să îți zgărmăni cicatricile zi de zi. Sângele încetează să mai curgă. Încep să simți inelele de creștere din tine, înconjurându-te și luându-te întreagă, dându-ți contur și întinzându-te la margini. Găurile devin noduri, lacrimile devin striații. Riduri mature pe pielea ta pe parcurs ce copacul începe să crească în tine. Iarna cea aspră aproape a trecut. Mereu un aproape. Un aproape care nu va să mai vină parcă și  se îndepărtează de fiecare dată când încerci să privești înapoi. Prăpastia care s-a căscat între tine și voi a devenit tot mai largă și în unele zile pare aproape nesperat de departe, de netrecut. Și crezi că în sfârșit o să se astupe, că o să apară vegetație în loc. Pământ nou, iarbă nouă și o primăvară. Un anotimp nou în locul celui vechi. Mereu spun că între toamnă și iarnă este ca un spațiu gol, un teren sterp și înghețat care nu este nicicum, un timp de pregătire, mort, în care nu se întâmplă nimic. Trăiești în acel niciun anotimp de prea mult timp încă. Și de fiecare dată când te întorci și cazi în gropile din tine, devine tot mai greu drumul până sus. Nu drumul în sine. Ci corpul tău. Se face târziu înăuntrul tău ca să mai pleci.
Dar speri încă să pui țara la cale și să zbori. Vrei să uiți de corpul tău și să nu mai dori. Doare de prea mult timp. Te-ai răsucit înăuntru prea mult. Capetele aproape ți s-au sfâșiat. Te chinui să crești, dar nu poți. Înăuntrul tău un copil încă mai crede că poate să rămână. Vesel, cu cuțitul în mână. Făcând găuri în piele ca să nu trebuiască să plece. Să crească piele nouă în altă parte. Să se dezbrace. Să lase rădăcina veche și tot ce s-a mai întâmplat în spate.