Gene

Zgomotul purtat de oase sună înăuntrul meu ca o superstiție, un ecou. Aducerea aminte a morții ce zace în interior. M-am născut purtând moarte. Și tot ce va crește din mine se va naște ca să moară din nou. Și copiii mei vor fi infestați cu durere, ca semne din naștere crescute peste tot pe corpul lor, ca alunițe înnegrite la colțul gurii și înflorind pe spate, acolo unde șina spinării se dezvoltă sănătos, ținându-i să nu cadă, inconștientă de molima ce crește în interior. Am crescut ca o otravă vărsată în cana mamei mele, am făcut-o să își dorească să mor, pentru simplul fapt că am crescut și nu mai sunt parte din corpul ei, ca un membru care nu mai este atașat la corpul gazdei sale. M-am detașat și am căpătat corp nou. M-am abătut de la regulă și am creat variabile noi care au provocat erori în sistemul ei. Așa că a trebuit să fiu eliminată. Acum am gena. Odată ce înveți să mori, ai să îți dorești să se întâmple cât mai repede și cât mai des. De câte ori poți muri înăuntrul tău într-o noapte? De câte ori poți urla în pernă până când corpul tău începe să se cutremure? Într-o zi am auzit toate etajele ventriculului stâng prăbușindu-se. În altă zi am înțeles cum inima toată poate să se prăbușească fără să cadă în loc. Ultima dată când am verificat era tot acolo, dar atunci când o ascult acum vocea ei sună ca un hârșâit. Mușchii ei se freacă cu întreruperi, firele venelor ei se ating zgâriindu-se, pulsul ei crește amenințând să distrugă întreg acoperișul acum. De la cele mai mici tresăriri, inima mea crapă zilnic bucăți de carne așa cum ai crăpa între degete firmiturile de pâine pe masa din bucătărie. Mă întorc la ceașca de cafea a mamei mele acolo unde am lăsat-o pe fața de masă și mai adaug un strop de lapte. Acum știu sigur că nu o să îi placă ce am făcut, dar măcar pot să îmi fac singură cafeaua acum.