Era o vreme...

Era o vreme cand eram copii...era o vreme cand visul nu se termina niciodata, cand jocul de-a baba oarba cu viata ne iesea intotdeauna, cand ne zbenguiam aiurea printre flori, case si oameni fara sa ne preocupam de nimic.
Era o vreme cand cantam linistiti cu palmele sub cap, asezati pe pamantul umed, mestecand un firicel de iarba absenti, doar cu o patura sub noi care ne despartea de sufletul zbuciumat al planetei. Sub trupurile noastre scurte, mirandu-se intr-o prelungire nefireasca a membrelor catre alte dimensiuni, incercand sa prindem o stea pe cerul nemarginit, rasufla puternic pamantul cald. Ne lipeam cu urechile mici de el si-l ascultam concentrati, fara-un rid taiat pe fruntea stransa, copilareasca, unde se ingramadeau lipite suvite asudate dupa ore intregi de joaca. Curios, atunci paream ca intelegem totul si, cu un zambet triumfator pe chipul tanar, saream fericiti de pe jos, intr-o zvacnire. Pentru o clipa, atunci, in aer, puteam zbura si credeam ca imaginatia noastra poate prinde viata imediat, chiar si pentru o secunda, cu picioarele dezlipite de pe pamant si cu pletele ciufulite atingand inca o bucatica de cer mai inalta.
Era o vreme cand eram copii. Era o vreme cand eram mult mai mult prin simplul fapt ca eram mult mai mici. Dar nu puteam sti.