Statuie din gheață

       O privea cum stătea nemișcată pe un scaun lângă fereastră, cu privirile încremenite pe un copac cu ramuri înalte. Îi privea firele blonde ondulându-i-se încet pe spate, îi privea pielea decolorându-i-se sub lumină, translucidă sub praful din cameră, lăsând plutind în jurul ei firișioare aurii de bronz. Trupul nu îi mai tremura demult de frig, deși era dezgolit în aerul rece, cu brațele și picioarele chircite sub spatele firav, scoțând ace ascuțite prin pielea albă. Nu îndrăznea să o atingă, de teamă să nu dispară chiar în fața lui, spărgându-se în cioburi transparente de sticlă. Era mică și rece în camera plină de praf, departe de el, închisă în sloiul auriu de gheață, întărindu-și carapacea interioară tot mai mult. Uneori se puteau auzi mici pocnete în jurul ei, lăsând dâre lungi, ramificate, seisme negre adâncindu-se pe spate, acolo unde se întindea încet coloana vertebrată.
        I se părea că o vedea născându-se în fața sa, luând ființă din frigul paralizant și aducând în corpul mic desenat de razele de soare, oase albe de gheață, să-i susțină trupul firav. Se trezea înfrigurată sub cerul de toamnă, respirând nesigură aerul greu, cu dinții mici pocnindu-se tremurători unii de alții. Își întorcea capul blond către el, iar pe fața rece se desena un zâmbet lung ca o tăietură roșie în gheață.