Erau zilele de toamnă...

      Bâzâitul inconfundabil al unuia dintre ultimii țânțari din anul acesta, bâzâitul confundabil al ploii de afară. Îi luase ceva timp să-l distingă, iar apoi să-l asocieze acestei recomfortante căderi de apă, pe care nu-l mai auzise de mult timp. Deja se simțea mai bine, așa cum se întâmpla în fiecare an după trecerea tărăgănată a unei veri leneșe, moleșită parcă printre cearșafuri umede cu parfum de piele caldă. Era momentul în care putea să respire în sfârșit aerul rece, ud. Îi lăsa dimineața pe buze boabe dulci ca niște sărutări timde ale toamnei în drumul spre metrou, cu umbrela răsucită deasupra cotului învelit tacticos sub șalul moale.

      
           Erau zilele pe care le petrecea hoinărind, făcând planuri de viitor, îndrăgostindu-se de alte vise, de alți oameni, de alte culori, de acest aer plăcut cu gustul inconfundabil al unei lacrimi reci, demult uitate pe o ramură de copac. Erau zilele în care simțea nevoia să asculte balade, să simtă o ceașcă fierbinte de ceai în palme, să meargă până o dureau picioarele, să-și treacă degetele prin părul desfăcut și să uite din nou că este o ființă muritoare.