Straturi

Presiunea ridicata a sangelui dintr-o vena de pe mana ma trezeste din somn. Ma ustura si ma inteapa. S-ar zice ca incearca sa strapunga insasi epiderma de la suprafata, intr-un efort nedeslusit de a exploda in afara. Sau poate ca pana la urma asta si vrea, intr-o cautare premonitorie a mortii. O vena ce asteapta sa fie intepata – ce moare sa fie intepata – chemandu-ma in mancarimi insuportabile acolo unde ultima pielita de sange se termina si incepe iesirea la lumea din afara. O piele ce asteapta sa se rupa, o substanta ce asteapta sa fie eliberata din stransoarea necrutatoare a trupului doar pentru a se scurge si a se usca in pamant. Trupul meu a asteptat sa se trezeasca inca o data doar pentru a adormi la loc, si de data asta pentru totdeauna.

Rudy Cremonini - Polaroid 2013

E atat de multa liniste. Intotdeauna atat de multa liniste. De parca sunetele nu se mai pot auzi deloc, de parca lumea din afara a surzit, de parca natura a capatat felul ei personal de a se intoarce inapoi, si trupul nostru intr-aceasta, la o scara mai secreta. De parca anotimpul care infloreste stralucitor pe poteca a devenit asurzitor in nuantele lui spalacite numai ca sa compenseze sunetele pe care le retine inauntru, ascunzand de noi scurgerea ingrozitoare care s-a petrecut in natura in ultimul timp. Masa umeda si lipicioasa de la picioare il da intotdeauna de gol, dezlipind materia calda pana la cea mai apropiata gura de canal... Si vremea asta lancezinda ne prinde de fiecare data, indemnand la uitare. E umeda. Si atat de calda in acelasi timp. Ca un interior parfumat de femeie.

Vremea asta inselatoare. Ne adoarme in scaune de metrou, ne apleaca in statii de autobuz, ne ameteste in drumuri pe trotuare. Ne lasa vulnerabili si ne intra pe sub piele. Pe sub pleoape, pe sub firele de par, pe sub varfurile unghiilor, prin urechi, ca un cantec hipnotizand de sirena. Un cantec organic, caci sunete concrete nu mai exista deloc – un cantec al dezintegrarii. Ne introduce  virusul in organism ca intr-o prada sigura si preia conducerea aproape imediat, consumandu-ne incet pana la functiile vitale, pana nu mai ramane decat un schelet pe jumatate viu din noi. Un schelet negru, de lumina. Elimina tot ce e de prisos. Tot ce e in plus. Ce nu mai conteaza, ce nu mai e necesar pentru a fi luat mai departe.

Eu ca o fiinta a verii. Eu ca o fiinta noua. Simt cum fiecare fibra se destabilizeaza in mine pentru a reconstrui treptat noul organism, noul adapost pentru locatara noua care-mi va lua locul inauntru. Il simt ca pe o forma rigida, temporara, de ghips in mine. Si tot ce mai ramane cade in gol, in picioarele dezumflate acum, pana intre varfurile lor – acolo unde degetele calca in picioare sentimente pe care le-am avut candva.

Procesul nu e fara de durere. Transformarea la fel : nu e fara de efecte adverse, iar schimbul nu e fara de sacrficii. Trupul imi sufera in convulsii violente, oasele dezradacinate le simt dezlipindu-se din scheletul de baza, fragmentandu-se in cristale albe undeva dedesubt, trecute parca printr-o masina de tocat organe pe care eu singura mi-am facut-o cadou atunci cand in trupul vechi erau inca ganduri de sinucidere. In casa mea, pereti intregi se duc – se strang si se alungesc, imbratisandu-ma in corpul lor atunci cand eu, molesita de peste zi, ma intind pe patul de scandura calda si-ncerc sa-mi gasesc o pozitie sa adorm. In ultima vreme cea mai fireasca e cea in care trebuie sa indoi un picior peste mine, ca sa compenseze spatiul pe care obisnuiai sa il umpli inainte.

Scar

Fiecare gand insuportabil de durere sau de vinovatie ar trebui consemnat in carne. Fiecare val de sentimente ar trebui oprit in piele, urmarindu-i-se intensitatea coborand in linii descrescatoare, ca la bolnavii conectati la aparate. Fiecare taietura ar trebui urmarita pana la capat, cu o mana sigura, asa cum e si durerea care sugruma nemiloasa pe dinauntru. Si fiecare taietura – doar atat de adanca cat e si replica ei interioara. Si fiecare cicatrice, la fel ca cea orbitoare care ramane inauntru, facand realitatea exterioara sa tremure in fata ochilor mei, prin linia laptoasa in care privesc ca printr-o prisma de stralucire.

Morse

Daca mi-am dorit intotdeauna ceva, acel ceva a fost sa ma simt pierduta intr-o imbratisare, sa simt picioare stranse in jurul meu, coborandu-ma somnoroasa in bratele cuiva la apusul soarelui. Niciodata nu am crezut ca o sa am parte de asa ceva. Nu asa curand, in orice caz. Sa ma trezesc dimineata, iar in aer sa pluteasca inca mirosul cald si umed al unui alt trup. Un trup care a stat atat de mult timp lipit de al meu incat a imprumutat o parte din semnele mele : o adancitura pe piept, acolo unde era alunita mea neagra ; o pata rosie pe abdomen, acolo unde s-au dezlipit buricele noastre cand ne-am trezit, ca la nou-nascuti ; o urma ca la creaturile marine pe gat, acolo unde s-au incrustat dintii mei cu o seara inainte.

Acum, chiar si dupa ce pleci, sunt urme de tine peste tot. Nevazute si codate in propriul limbaj al pielii noastre la comun, astfel incat nimeni in afara de noi sa nu le poata citi. De fiecare data imi lasi un mesaj secret, ascuns sub brate, acolo unde mirosurile noastre umede au capatat acelasi miros. In mesajul tau imi soptesti de fiecare data ca ma iubesti. Pe zi ce trece, gasesti noi moduri in a o face si, pe parcurs ce imi inveti corpul, uiti limbi de prisos pe care ai invatat-o aici, si incepi sa imi vorbesti pe tacute in semnele apasate ce-si gasesc drumul pana la mine chiar si sub cel mai profund somn.

Codul Morse al degetelor noastre pe pori imi transmite de fiecare data cand esti in pericol. Isi urmeaza traseul organic prin sange si ma cheama intr-ajutorul tau. Cand vocea ta uita sau se sfieste sa o mai faca, corpul tau se da de gol de fiecare data : imi da mereu de stire cand e timpul si vin imediat sa-l umplu inapoi. Uneori am impresia ca pot auzi haurile din tine gemand cand devin prea usoare si incep sa se ridice de la sol, tremurand de putinul care a mai ramas din tine. Atunci ma trezesc grabita sa le implinesc in tine, cusandu-le marginile si tragand inapoi langa mine atata durere cata pot duce din tine. Te fac s-o expiri pe la capete – pe gura, pe varfurile degetelor de la picioare sau pe varful tare al buricului din mijloc – urland in zvarcoliri puternice toti demonii inapoi. Te leg acolo unde ramai descoperit, sa nu cumva sa se intoarca inapoi si, cu toate nodurile stranse, te las sa te urci pe mine : iedera mea agatatoare care se intinde lacoma sa ma acopere si ma ingroapa toata dedesubt, permitand doar un spatiu mic doar pentru mine pe unde sa respir si o forma nedeslusita, dubla, la suprafata, acolo unde corpul nostru oglindeste o singura legatura de piele.

Cut

Imi place ce fac mainile noastre pe sub masa cand nimeni nu se uita le ele. Nici tu nu te uiti la ele, asa ca poate nu e corpul meu caruia ii faci asta, ci al tau – dar am uitat care e al fiecaruia de la o vreme. Care dintre maini se coboara pe picior – care deget, gros sau subtire, patat sau nu cu lac de unghii se coboara sub tesatura. Dar nu mai are importanta acum – tot rosu este, patat de o taietura inca proaspata dintre picioare care supura si supura in lacrimi sangerii de la atata efort, iar tu nu o lasi deloc sa se-nchida. Am uitat care dintre noi imi face rau – care se coboara cel mai des acolo si impinge cusaturile iesite, refuzand sa lege nodul la loc dupa ce a reusit sa le desfaca. Am uitat care e durerea mea si care e durerea ta. Ne vorbim in litere de sange, pipaindu-ne pe sub carne ca orbii, de teama sa nu rostim cuvinte gresite, caci glasul e prea murdar de gura lumii. Noi ne vorbim de la barbie in jos. Ne privim de la urechi in jos, iar, mai sus, numai varful limbii atinge un colt pierdut de dupa par, sa atinga punctul de caldura prizonier inauntru.Ma auzi, dar tot timpul te feresti si ma trimiti mai jos : poate ca vocea mea a devenit un lucru de prisos.

Meduza

Trupurile noastre imbratisate pe cearsaf nu mai au nicio insemnatate. Langa centrele tale care se refac dupa somn, ale mele se desfac toate prin tesatura. Am patat cearsaful cu sange si a trecut pana sub saltea. Nu am putut sa ma abtin si m-am desfacut tocmai dintre oase – plang cu maduva de suflet – poate de aceea nu vede nimeni nimic. Vantul bate peste plapumi si abia daca gaseste o jumatate de fiinta pe jumatatea mea stanga. Sunt atat de plina de gauri – cred c-am sa umplu albul curat al tesutului care ma-nveleste cu tarana mea, iar tu, atat de plin de tine, cred ca ai sa gauresti scandurile de tot, cu gloante sub forma organelor tale alungite si ovale. Patul nostru murdarit de sufletul meu si rupt de trupul tau greu, cum a mai fost de-atatea ori si pan-acum.

Vreau sa ma maturi dupa ce-am sa ma desfac. Nu vreau sa stau asa la lumina cand si soarele se poate uita in sufletul meu. Si sa-mi arunci coile la cosul de gunoi. Pastreaza pentru tine doar ochii : poate-ai sa mai farmeci si alte suflete cu ei, asa cum ai spus odata ca te-am cucerit pe tine. Eu am fermecat destule. Vreau sa intru in pamant. Caci la cer n-am s-ajung niciodata.