Beggar

Scrisul e o forma de vindecare. Iar eu nu am mai scris demult.

Iar eu nu m-am mai vindecat demult.

Am umflaturi in corpul meu de la cate sentimente am lasat sa se adune sub epiderma si nu le-am drumul. Sunt balonata cu ganduri. Sunt bolnava de nesomn. Imaginile mele imi tin de urat, iar eu nu pot scapa de compania lor. Crezand ca ti le daruiesc tie, poate cutitul care ma va elibera le va lasa moarte in sange pe hartie.

As vrea sa vad cum este sa ma iubeasca si altcineva. Sa dea o alta definitie corpului meu. A curs atat de mult in ultimul timp intr-o alta persoana, iar ce mi-a ramas mie e negru si umflat – plin de ace si par – si intre spatiile libere nu mai gasesc niciun loc liber sa respir. Nicio suprafata alba sa ma desenez inapoi. Nicio crestatura in care sa adancesc sentimente noi, ganduri noi. Sunt doar cele vechi... sau ale tale – iar tot ceea ce primesc nou este numai informatie din tine, dar am obosit sa fiu « tu » pentru atata timp.

Vreau sa ma intorc la mine.

Planet Vega - Mirabiliaimage

Se spune ca, atunci cand traiesti mult timp alaturi de o persoana, te adancesti asa de mult in constiinta ei incat ii imprumuti gandurile, opiniile, fricile si pasiunile, viata si pana si fizionomia. Am expresia fetei tale. Sunt vesela. Prea vesela uneori, atat de vesela incat am impresia ca fericirea ta alunga toate gandurile nelinistite, toate zanele creatoare de lumina din capul meu. Daca sentimentele mele de sfarsire imi ofereau accesul la mai multe tipuri de cunoastere, la mai multa viata – in mod paradoxal – fericirea e restrictiva, fericirea ta ma tine pe loc. Fericirea cea aducatoare de viata pe chipurile noastre senine omoara tot ce era viu inauntrul meu. Daca inainte tristetea era o stare de fapt – o stare generala pe care nimeni si nimic nu o putea influenta sau schimba, acum fericirea mea e o stare de dependenta. Numai tu o poti influenta si schimba. Numai tu ma poti face fericita. Cand tu nu esti, eu nu mai sunt. Daca nu mai am fericire, nu mai am nimic. Nu ma intorc la nimic, nu ma uit la nimic. Totul e negru in jurul meu. Si tu – singura luminita de la capatul tunelului. Daca inainte intunericul era vizibil numai noaptea, cand adormeam, acum el e pretutindeni. Traiesc intr-un ceas de infricosare – ceasul lupului – noaptea, in vesnica insomnie, cand cele mai multe vieti se nasc sau se sfarsesc, iar toata lumea, in paza somnului, e ferita de prezenta calaului negru. Dar eu nu mai am nicio paza acum. In vesnic intuneric, nu mai stiu cand e seara ori e dimineata, iar ochii mei nu atipesc niciodata la timpul corect, lipindu-se si dezlipindu-se oricand, numai la atingerea buzelor tale – doua cutite subtiri de lumina care ma lasa sa vad, dar numai pentru o perioada scurta de timp.

Clipele vin si se termina mereu. Am obosit sa mai imprumut viata din sufletul tau ca sa il hranesc pe al meu. Ma simt ca o cersetoare la pieptul tau si, intr-o zi, are sa-mi fie prea rusine sa te mai privesc, la cata bogatie am furat din casa corpului tau. Eu oricum o sec, si o termin intr-o zi. La mine nu are durabilitate. Inauntrul tau ar fi avut alt viitor. Inauntrul tau ar fi avut alt viitor fara mine.

Sunt in plus, sunt nimic...sunt o cifra cu virgula – o zecimala grabita dupa 0 care nu aduce nimanui nimic si care, la sfarsitul calcului, se indeparteaza prin eliminare. Sunt nimic in infinitul tau.