joi, 24 iulie 2014

Meduza



Trupurile noastre imbratisate pe cearsaf nu mai au nicio insemnatate. Langa centrele tale care se refac dupa somn, ale mele se desfac toate prin tesatura. Am patat cearsaful cu sange si a trecut pana sub saltea. Nu am putut sa ma abtin si m-am desfacut tocmai dintre oase – plang cu maduva de suflet – poate de aceea nu vede nimeni nimic. Vantul bate peste plapumi si abia daca gaseste o jumatate de fiinta pe jumatatea mea stanga. Sunt atat de plina de gauri – cred c-am sa umplu albul curat al tesutului care ma-nveleste cu tarana mea, iar tu, atat de plin de tine, cred ca ai sa gauresti scandurile de tot, cu gloante sub forma organelor tale alungite si ovale. Patul nostru murdarit de sufletul meu si rupt de trupul tau greu, cum a mai fost de-atatea ori si pan-acum.
Vreau sa ma maturi dupa ce-am sa ma desfac. Nu vreau sa stau asa la lumina cand si soarele se poate uita in sufletul meu. Si sa-mi arunci coile la cosul de gunoi. Pastreaza pentru tine doar ochii : poate-ai sa mai farmeci si alte suflete cu ei, asa cum ai spus odata ca te-am cucerit pe tine. Eu am fermecat destule. Vreau sa intru in pamant. Caci la cer n-am s-ajung niciodata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu