Losing tears

Cred ca atunci cand plangi, iti curge sufletul. De fiecare data cand se intampla, se mai rupe o bucata din el – din masa gelatinoasa si incolora de carne care putrezeste intre oasele cutiei toracice – o trezesti la viata. Si la moarte in acelasi timp. Pentru ca, daca plangi prea des, daca traiesti prea des, mori mai repede. Sufletul tau incolor devine rosu, si devine sarat, si material. Se scurge pe piele si-ti moare intre ochi, intre gene ca intre doua taisuri ascutite – fatale pentru materia sensibila pe care nu indrazneste nimeni s-o atinga.

Nu ar trebui sa lasi pe nimeni sa indrazneasca s-o atinga. Nu ar trebui sa lasi pe nimeni sa te taie. Nu ar trebui sa lasi pe nimeni sa te omoare.

Si totusi tu o faci. Iar sufletul tau stie. Iar sufletul tau te pedepseste. Moare.

Plange. Doare. Cade. Curge. Se preface in materie solida si moare. Ca tarana mortilor tai – sufletul tau are una proprie.

Lamia Hossain