Fantomă

Uneori mă simt de parcă aș fi suspendată
Memoria mea e o lună, iar eu stau agățată în cer 
Ca și cum aș fi un pește
Iar colțul ei o undiță
Aș vrea să o tai, dar nu se poate,
Așa cum zeițele lui Hades
Nu au reușit să-l ucidă pe Hercules
Pentru că era nemuritor
Amintirile nu se pot dezlega de luna mea
Și trăiesc în întuneric.
Când se face dimineață merg printre oameni
Pe străzi, în clădiri cunoscute, în săli de cinema
Și mă aplec spre ei ca și cum aș vrea să apuc o piele cunoscută
Și mă rezem și apuc o mână care nu e a ta
Deși mâna aceea nu se va întoarce niciodată la mine
Eu o caut peste tot
Și pot să-mi amintesc forma ei dacă închid ochii
Și culoarea, și oasele care o țin legată de corp
De aceea încerc să dorm cât mai puțin.
Cândva am spus că nu pot trăi fără tine
Și este adevărat:
Nu mai ești aici, dar eu trăiesc cu tine.
Dacă aș putea desena lumea mea în timp ce dorm
Ai vedea că realitatea mea e înghețată
Într-un timp numai cu tine
Înainte să te urăsc, iar tu să mă dezamăgești
Pentru că o amintire e încă vie
Și nu ai putut să o distrugi cu ce a urmat.
Toate mâinile se întorc spre mine

Și văd linii pe care nu le cunosc
Și resping trupuri pe care nu le doresc
În săli de cinema
Când mă aplec spre tine.

Am urât tot ce a urmat
Și am plâns când nu te-am găsit
Atunci când zorii au luminat o jumătate de pat
Care nu ar mai fi trebuit să fie acolo
După ce tu ai plecat.
Noaptea mă întind pe cealaltă parte
Și mă lovesc de obstacole nevăzute
Și vorbesc în somn, și mă trezesc țipând
De atâtea ori încât am uitat ce sunet are numele meu
Când nu e pronunțat de tine.
Ce ne facem când lumina albă șterge
Tot ceea ce noaptea a hașurat?
Îi mulțumesc soarelui
Că mă desprinde de lună
Și pot să merg pentru câteva ore
Ca un adevărat pește pe uscat.