miercuri, 15 decembrie 2010

Cap. 7 - Ea

Suieratul trenului i se inregistra vag in memorie, undeva in neant, trezind-o din somn. Ajunsese la destinatie. Ma rog, daca asa puteai numi un loc ales la intamplare pe harta si un bilet cumparat tot la intamplare din gara, cu doar un rucsac vechi drept bagaj si o pisica jigarita pe post de insotitor.
Drumul durase mult, dupa cum isi putea da seama - trecusera cateva zile de cand dormea in spate, printre bagaje grele, mirosind a piele noua sau a vechitura, ca in casele de la tara locuite numai de batrani foarte inaintati in varsta, tarsaindu-se cu greu prin camerele pline de mucegai. Pisica o zgariase pe fata, incercand s-o trezeasca de nenumarate ori, iar rucsacul ce nu mai era intr-o situatie prea buna dupa atatia ani de cand ii putrezise in debara, ii alunecase incontinuu din compartimentul special de deasupra crestetutului ei brun. Mormaise, dar se incapatanase sa tina ochii inchisi, sa doarma, sa viseze, sa-si lase mintea sa-i filtreze iar si iar intamplarile de pana acum si care vor urma. Pentru ca habar nu avea ce avea sa faca. Se lasase in voia destinului. Atat si nimic mai mult. Macar acum, spera ca viata sa poata alege ceva mai rasarit pentru ea decat o facuse ea insasi ultima oara. De ce sa mai lupte impotriva sortii? Sa faca ce trebuie si gata! Oricum, nu mai era in stare sa lupte.

Nu inca. Pasii ii coborasera sovaitori de pe treptele trenului, dar starea ei de ameteala inca mai avea efecte asupra sa. Cand observa cat mai e pana jos isi aminti ca niciodata nu fusese in stare sa sara singura cu bagajul de la inaltimea aceasta. Privea inmarmurita in jos, nestiind ce sa faca. Trenul incepuse sa suiere din nou, pregatindu-se sa plece din gara. Nu mai era nimeni in spatele ei, asa ca era multumita ca nu avea sa deranjeze pe nimeni. Privea fix la sinele trenului de sub ea, tremurand. Incepuse ninsoarea, iar ea era imbracata mult prea subtire pentru a se simti comod. Isi facea singura rau. Stia. Cobori piciorul rece, dezgolit si isi stranse ochii , muscandu-si buzele de spaima si tinandu-se cu o mana de clanta usii ce incepuse sa se clatine. Avea sa cada, sa alunece, o doamne!...Si brusc, o prinsera doua maini puternice, ferm de mijloc, tocmai in clipa in care isi pierdu echilibrul. Deschise ochii sovaritor, tresarind.
James o privi. Oh, cat arata de inocenta, de neajutorata! Buzele i se desfacusera in tremurul lor, inrosite din cauza ca si le muscase pana atunci. Parul negru ii flutura haotic pe fata inghetata, incredibil de alba, ce parea sa absoarba fulgii de nea ce cadeau din cer si sa i-o alcatuiasca iar si iar din particule  mici, stralucitoare. Purta o rochie alba si o jacheta veche, neagra destul de subtire. Mana ii tremura pe clanta, oasele mici proeminandu-se prin pielea crapata de frig. De pe umar i se ivi o mata speriata, si mai zgribulita decat ea, iar in cealalta mana tinea ceva ce ar fi putut fi un rucasac in cel mai bun mod. Privirea de pe fata ei era pierduta. Pierduta ca si el. Mainile sale ii simtira mijlocul subtire sub degete si pielea rece de sub rochie. O ridica cu atata usurinta de parca ar fi fost un fulg si o aseza pe caldaramul rece.

10 comentarii: