Un strop de culoare

Da!
Merg! Merg! Merg!
Merg la bal.
As putea s-o strig la infinit si tot nu m-as mai satura sa o fac. Sunt bucuroasa. Viata pare cu un pic mai colorata in aceasta zi. Fulgii de zapada par sa-mi rada la fereastra, iar vantul sa se zbata de fericire in forme haotice pe cer. Bine ca lucrurile din jurul meu sunt neinsufletite, caci altfel ar fi un haos total pe aici. Am trairi foarte intense, ce-i drept. Sufletul meu ar putea exploda in milioane de cioburi, daca i s-ar oferi ocazia. As vrea ca aceste cioburi sa nu fie ca cele ale oglinzii Craiesei din povestea lui Andersen. Nimeni nu ar trebui obligat sa-mi refaca inima. Nimeni nu ar trebui s-o faca din obligatie. In mod superficial probabil ar putea fixa niste cioburi pe-aici, pe colo, dar cele care lipsesc vor trebui fixate cu grija, cautate cu sufletul si nu cu mintea. Poate ca ar fi mai bine, totusi, sa nu-mi distrug sufletul prea curand. Cine stie ce s-ar intampla atunci? Din fericire, nu mi l-ai distrus ultima oara cand ai plecat. Altfel, nu as mai putea simti acum, nu as mai putea striga din toti porii cuvantul "fericire", ochii nu mi-ar mai zambi incantati, iar vocea nu mi-ar mai suna ca un clinchet de clopotei in aerul acesta rece de iarna. As fi stearsa si palida. As fi fada si cu urme violete pe sub ochi. Ca o persoana care nu mai traieste decat prin legile naturii, prin cele fizice, printr-o obligatie fata de viata. Cu toate astea ma vezi traind cu tot sufletul. Aici, acum, astfel. Nu ti-am facut pe plac. Nu ti-am oferit satisfactie. Poti sa pleci ofticat. Pentru ca nu ma mai interesezi.

Prietenii sunt cu adevarat indispensabili. Ma intreb ce ne-am face fara ei, fara familie, fara toate persoanele la care tinem si care se intereseaza de noi. Nu poti sa treci prin viata asta singur. E prea greu. Eu, cel putin, am nevoie de ajutor. Am nevoie de ei, de el, de voi. De tot ceea ce ma inconjoara. Am nevoie de tot ce ar putea sa-mi faca viata fericita, sa-i maia duca un strop de culoare.