Nu mai am nevoie de mine

Dupa ce devora cele trei prajituri imense cu frisca si sampanie, scormoni prin punga dupa o ciocolata pe care o vazuse zilele trecute acolo. Sticle de suc, bomboane cu jeleu, guma de mestecat...ah - uite-o : o cutie rosie de ciocolata cu lapte dulce. O infasca si, rupandu-i grabita ambalajul, rupse doua cuburi negre si iesi ca o furtuna din camera. Prietena ei o privi uimita de pe pat cand ea o intreba unde ii este "patura cinematografica" (o patura albastra si pufoasa pe care o folosea cand se uita la filmele ei siropoase de amor, plictisitoare si gretoase - ca si prajiturile de mai devreme, de altfel). Atunci isi dadu seama ca o vazuse cu ciocolata in mana. Pana sa gaseasca o scuza mincionoasa prin care sa se justifice (iar), fata zise cu un oftat:
- Iti bati joc de tine, A.
- Mda. Poate ca nu mai am nevoie de mine, draga, la asta nu te-ai gandit?
Cu o privire sarcastica iesi din camera si deschise usa de la debara, sprijinindu-si ciocolata de manerul argintiu. Se rupse si cazu pe jos, strivita de usa. O balta mica, ciocolatie se imprastiase pe covorul roz - gretos de roz. Parca semana cu o prajitura. Ma rog. A. ridica din umeri, lasa ciocolata acolo si, cu patura in mana, intra in camera si porni serialul cu vampiri. Trecuse vremea filmelor siropoase si plicticoase de amor. Sa intre in scena "patura vampireasca".

Se simtea rea. Se simtea malefica, perversa. Ce o facuse sa se simta asa? Cum reusise o minte atat de slaba si ciudata ca a lui sa o controleze pe a ei, sa ii innebuneasca gandurile, sa ii bantuie amintirile si sa-i influenteze judecata? Sa o faca sa manance ciocolata pana ii vine sa vomita si sa scoata iar patura aia roasa de vreme din dulap pentru trei ore zgomotoase de film? Sa o faca sa asculte muzica la maxim si sa porneasca radioul dimineata devreme numai ca sa nu auda acea voce din capul ei care striga un singur cuvant - numele lui.

Ii venea sa danseze, sa cante, sa sara prin pat si sa mazgaleasca foaia alba de hartie cu mii de dungi negre, zimtate, desfacute in toate directiile. Ii venea sa priveasca un loc fix pe perete in toiul noptii, sa-si forteze pleoapele grele sa ramana deschise, sa nu alunece in somnul crud ce-i aducea amintirea lui. Cand reusea intr-un sfarsit sa adoarma, isi spunea ca nu o sa se mai trezeasca a doua zi, ca nu mai are de ce, ca nu mai are un motiv pentru a deschide ochii si a intampina razele luminoase ale diminetii. Razele acelea nu zambeau pentru ea. Pentru oricine altcineva, dar nu pentru ea.