Data

Am trasat rapid cu creionul

Desenand pe hartie numarul

Ce compune ziua de azi.

Cine-ar fi crezut

Ca in sapte cifre

Se gaseste secretul acestei clipe?

Ca in sapte semne

Se afla, pesemne,

Graficul unei figuri solemne

Ori incearca sa copieze-n negru

Ceasul unui moment funebru.

Am incetat sa caut semnificatii

Sa cred ce vor sa spun-aceste semne

Dezvaluind destinul unei zile

Scris in cifre pe-o hartie.

Inchid ochii si-i deschid

Vad doar un spatiu vid.

Mintea mi se goleste si totul a incetat

Sunt doar niste semne

Pe care sa le citesc am uitat.

Las creionul, ma bag la loc in pat

Jocul crud s-a terminat.

Timpul nu mai exist-aici

In mine nu-i loc de frici.

...in oase.

Le poti vedea conturul pe umeri

Deasupra aripilor stranse

Legandu-se in unghiuri albe

Strapungand prin piele trupul

Impregnandu-se in carne.

Coboara printre pene ude

Purtand fiori dulci de placere

Pe o sira a spinarii.

Si se urca-ntr-o sageata

De zeci de arcuri sustinuta.

Mi se desfac in carari pe spate

Si pe picioare, pe maini

In fire desirate

Purtandu-te pe drumuri nestiute

Pe mine, prin piele si aripi

De oase albe intrerupte.

Ai putea sa ma gasesti vreodata

Printr-o retea de oase ne-ntrerupta

Luminand in mine poarta nestiuta?

Ai putea sa gasesti un drum prin toata aceasta durere

Ce mi-a strapuns trupul fara vrere?

Camerele I

Ar trebui sa ma plimb in fiecare camera 

Cu cate un caiet

Altfel n-as putea surprinde, dara 

Fiecare moment complet.

Am sa-ncep cu baia

Caci acolo, in sunetul apei

Ma simt in elementul meu

Intorcand in minte foaia

Scrijelita-n versuri negre

Creionate-n gand mereu.

Dac-ar fi sa le-adun pe toate 

Sa le scriu, nu mi-ar ajunge-o noapte

Si o zi, in lumina alba

Si in zgomotul surd de neon

Caruia sa se opreasca nu poti sa-i ceri.

Dac-as sta sa ma gandesc la sunet

L-as asemana cantului strident de greieri

Devenit zgomot de fundal odinioara

In serile calde de vara.

Este sunetul noptilor noastre

De pe cand, lungiti pe iarba

Visam la alte astre

Si lasam ca intunericul

Conturul trupurilor sa ni-l soarba.

Aici - acasa - 

In bai-albastra

Nu mai e nici fosnetul, nici cantecul

Unei nopti negre de vara.

Mi-a ramas doar o iluzie si sunetul

Strident al neonului ce se repeta iara, iara...

Mademoiselle

Ma trezesc inspaimantata din cosmarul meu si incerc sa-mi alung imaginile din cap. Ma gandesc la orice altceva in drumul meu spre toaleta, unde imi clatesc cu apa rece si sapun parfumat fata adormita pe care au ramas trasate linii din timpul somnului. Cutele fetei de perna sau...? Apoi, privindu-ma cu buze tremuratoare in oglinda, imi vin imagini fragmentate ale unui vis cu mult rosu...Sunt imagini rosii valurite, azvarlite ca o perdea sangerie peste somnul meu, nelasandu-ma sa dorm. Oftez si imi plimb absenta mana pe gatul dezgolit privindu-ma mai departe cu un aer visator. Lipseste ceva. Simt aceasta lipsa cand imi aluneca parul intunecat peste fata cand ma aplec sa caut o rochie pe sub mormanul de haine. Corpul meu tanjeste dupa ceva, iar mintea - mult prea obosita - nu se poate gandi la asta. Ii e teama sa nu fie vorba despre vis si despre imaginile rosii de care vrea sa scape de acolo.

Dar nu...Tot ce ma mai poate salva acum este o perie groasa de par si trei picaturi de Chanel care-mi invioreaza ziua. Le inspir aroma placuta, tracandu-mi mainile umezite de parfum prin par, pe gat, pe incheieturi...Pleoapele imi acopera satisafacute ochii, iar genele formeaza o perdea intunecata deasupra imaginii sticlutei de pe noptiera. Patrata, de un roz pal, cu o dunga imperceptibila facuta de lichid pe la jumatate. Perfecta.

...in sange...

Il simt curgand prin vene
Fierbinte si dulce ca un lichid otravitor
Un lichid ce-mi lasa-n suflet urme
Trecand prin artere catre inima
Ce bate salbatic tradatoarea
In frenezia interzisa de a primi licoarea.

Sunt otravita de propriul meu sange
Ce poarta stropii tai in el.
Caci in timp ce curge
Are o aroma dulce, necunoscuta trupului meu.

Ti-am simtit intepatura ascutita
Si buzele moi ce-mi mangaiau pielea
Amortizand efectul, pacalindu-mi cugetul.
Nu ti-am simtit decat respiratia fierbinte
Pe pielea alba a gatului
Si m-am pierdut in delir
In dulci si agonizante cuvinte.

As vrea sa-ti uit privirea
Si trupul si pielea, atingerea
Dar mi-ar fi atat de usor
Daca sangele-ti nu ar tremura de dor
In mine, gustand nemurirea.

Impregnata in carne...

Ma doare.
Si nu reusesc sa ignor durerea.
Chiar de sunt sunt stransi inchisi
In fata ochilor mi-apar
Umeri goi si rosii, ninsi.

Au fost ninsi cu alb de inger
Inghetati apoi in vant si ger
Ca sa semene cu umeri de papusa
Alba, incremenita de portelan.

O statuie de sidef
Cu trup lung si diafan
Cu aripi ondulandu-se pe umeri
Si vene-albastre curgand pe maini.

Dar au urme vinetii
Si pete lungi si rosii.
Pe contururi albe diafane
Am rani impregnate-n carne.

Inger la rasarit

Simti usoara falfaire

Ce tremura prin apa-n tine?

Sunt aripile-mi ce se desfac

Si trupurile ni le imbraca.

Ma sprijin usor de tine

Ma ridic cu miscari line.

Spre tine paru-mi cade-n valuri

Dar la orizont ma cheama alte faruri.

Lumina alba palpaie-n zare

Creionand forme pe mare.

Sunt semnale tacute

De valuri negre intrerupte.

Ma ridic plutind din apa

Ascultand chemarea-ndata.

Picurii ce-mi curg pe trup

Sunt saruturi ce mi te-aduc.

Si plangand din departare

Pentru inc-o sarutare

Multumesc ca ai iubit

Un inger la rasarit.

Inger la apus

Cobor la apus

Sa simt un val la mal adus.

Daca-ntind usor o mana

Pe piele am sa simt caldura.

Imi cufund picioarele in apa

Sa simt uda pielea ce le-mbraca

Sa tresar incordata de placere

Sa vad lumina cum le-mbraca-n miere.

Paru-mi flutura in noapte -

Sunt invaluita-n soapte.

Luna-mi curge in rauri albe pe spate

Intre aripi ca o spuma de lapte.

Nisipul imi mangaie picioarele fine

Si m-aduce-ngenuncheata catre tine.

Ma saruti cu buze reci, sarate

Pe mine - un inger coborat in ape.

Ne priveam si taceam

Nu ne-am vazut de mult.
De fapt, nu ne-am vazut niciodata
Ne cunoastem dinainte sa ne nastem
Traind ca doua idei: de "tu" si de "eu".
Ne intalneam mereu
La apus, petrecand serile impreuna
Serile si noptile, sub a stelelor cununa.
Pluteam in neant ca doua respiratii
Dintr-o petala de floare.
Traind prin parfum in a soarelui culoare.
Urcam pana in nori, adunand de pe stele
Praf alb, imprastiindu-l pe aripile mele.
Eram ingeri  in asfintit
Si simple raze-n rasarit.
Eram tot ce voiam sa fim
Traind clipa si iubind.
Era liniste in lumea noastra
Se auzeau numai falfairi dintr-o lume ingereasca.
Ne priveam si taceam
Si stiam ca ne iubeam.
                                       (inspirata din primele versuri ale unei poezii de serban oprea)

Tu ai un anotimp in suflet si dragostea-n priviri...

O seara linistita de iarna. Ii puteam simti tacerea placuta, relaxanta pe drumul spre casa. Desi pardesiul negru, lung era destul de subtire pe o vreme ca asta, iar rochia si mai usoara de pe dedesubt abia imi atingea pielea, nu puteam simti frigul. Mainile invelite in manusi erau indesate pana la incheieturi in buzunare, iar geanta se clatina usor, in ritmul pasilor, lipindu-se la fiecare miscare de piciorul drept. Mergeam repede, rasufland usor in fularul gros, dupa ceilalti trecatori. Trotuarul ingust era innegrit de noapte, iar zapada lasase o boare umeda prin aer, zburand de prin tufisurile de langa gard. Cizmele mele lasau zgomote surde in noapte, aducandu-mi un zambet pe buze si o stare placuta de siguranta la amintirea pe care aceste sunete mi-o evocau.

Umbra mea neagra era singura care se mai plimba pe trotuarul intunecat al gangului, iar eu puteam simti frica tremurandu-mi usor in vene, urcandu-mi-se pe sira spinarii si in incheieturi. Acolo sangele fierbea usor, iar pulsul crestea innebunit. Era frig...cum se face ca tocmai acum il simteam? Erau doua umbre pe gard, dar o singura persoana. Intorceam capul - nimeni in spate. Priveam peste tot si nu vedeam nimic. Era mult prea intunecat. Apoi ai aparut brusc, in departare, invaluit intr-un fum dens de tigara, sprijinit neglijent de gard. M-am oprit brusc. Cine erai? Erai tu? Tu erai, nu-i asa? Am avut toata ziua senzatia ca ma urmaresti, ca vei veni, ca ma vei intampina surazand si, imbratisandu-ma, imi vei sopti pe buze ceea ce numai tu stii sa soptesti. Este ziua ta azi, imi soptesti ca ai venit pentru mine - s-o petrecem impreuna. Ca sunt singurul cadou ce ti se potriveste si de care ai nevoie. Ca totul s-a sfarsit si a inceput aici, din nou....in frig, in noapte, in iarna. Imbratisarea ta e caldura, iubirea ti-e lumina, iar inima iti e umpluta de parfum cald, proaspat de primavara.... Tu ai un anotimp in suflet si dragostea-n priviri, iar eu as da orice sa ti le fur pe amandoua si sa ti le dau inapoi iar si iar.


Nu stiu daca erai tu sau altcineva, caci m-am intors pe calcaie si la prima cotitura am luat-o la fuga. Am alergat ca o nebuna prin noapte, cu faldurile negre zburandu-mi pe picioare si cu lacrimile reci coborandu-mi pe obraji. Degeaba. A trecut inca o zi.

Nu-ti mai intoarce privirea

Imi spui fraze inutile, care dor. Si o faci numai din convenienta, pt ca asta ar fi rolul tau in legatura cu mine. Ca si cum te-ai simti obligat s-o faci. Pentru ca ai plecat si nu ar fi trebuit s-o faci, pentru ca simti ca tot ceea ce mi se intampla rau este din cauza ca nu ai fost aici cand am avut nevoie de tine sa ma protejezi, iar tot ce mi se intampla bun nu mai are legatura cu tine si te simti dat la o parte. Inciudat, frustrat, vinovat.. naiba stie cum te-oi simti! Dar iti spun eu cv : nu am nevoie nici de mila, nici de vinovatia ta, cu atat mai mult de iubirea pe care ai vrea sa mi-o mai oferi. A trecut - expirat, stampilat si ingropat. Nu ai facut-o cand ai avut sansa, de ce ai mai face-o acum? Ar fi trebuit sa-ti dai seama ca nu mai ai ce face in viata mea... stai si privesti totul cu amaraciune si oftezi....mi te imaginez. Am ajuns sa mi va imaginez pe toti - cu mimica fetei, cu gesturi, cu discursuri lungi si inutile sau fraze care se repeta la infinit si si-au pierdut deja rostul. Mi va imaginez si cand nu va vad, si cand nu vorbiti si stati pur si simplu. Si, cel mai dureros, mi va imaginez cum aratati fiecare cand va ganditi la mine.Zambesc usor, amar. Nu pot sa nu imi dau seama ca, orice ati zice acum, daca as fi fost cu adevarat importanta pentru voi nu ati fi plecat. Dar ati facut-o. Chiar daca a fost in gluma sau cu scuze si pretexte, eu stiu ca adevaratul motiv a fost ca, pur si simplu, nu ati... dar nu vreau sa imi las gandurile sa se duca mai departe de atat. Nu vreau sa ma mai gandesc.

Nu puteam sa-ti zic nimic dureros azi cand mi-ai aruncat toate vorbele alea la telefon sau pe mess. Imi venea sa urlu la tine, sa te injur si sa-ti insir toate rautatile care mi-ar fi venit in minte si care imi stauin gat de atata timp. Dar de fiecare data cand trageam aer in piept sa ti le spun, ma opream. Pentru ca te stiam singur acolo, intr-un birou inchis si sufocant facand ceva ce urasti sa faci cu oameni pe care ii detesti, sau intr-o camera goala, rece. Oftand, arcuit deasupra tastaturii cu poza aceea pe desktop....Nu puteam sa nu ma gandesc ca eram, probabil, singura persoana la care mai tii macar un pic si care ......las-o balta. Esti un las si gata. Pleci si vorbesti, vorbesti ca sa uiti ca, de fapt, chiar asta faci - pleci. Nici nu te mai uiti inapoi de frica sa nu te razgandesti. Lasule! Este ceva la care nici nu suporti sa te gandesti, iar acum ca ai facut-o... vorbesti in continuare ca sa te convingi, numai ca de data asta o faci in minte. Nu mai e nimeni care sa te asculte.

Sub lupa

"- Ai avut vreodata senzatia, in anumite momente ale vietii, ca cineva te tine sub observatie?
- De unde stii?
-Stiu. Sunt clipe in care, fara sa ne dam seama, simtim prezenta ingerilor.
Chris isi aminti de adolescenta. Mai ales atunci senzatia aceasta era foarte puternica.
-In asemenea momente, continua el, incepem sa cream un fel de film in care suntem personaje pricipale si actionam cu siguranta ca ne vegheaza cineva. Dar, pe masura ce crestem, incepe sa ni se para ridicol. Ca visul unui copil care vrea sa devina vedeta de cinema. Uitam ca, in momentele acelea in care jucam pt. un public invizibil, senzatia ca suntem vazuti era foarte puternica.
Tacu pt. o clipa.
- Cand privesc cerul, de multe ori aceasta senzatie revine, mereu insotita de intrebarea: cine ne vegheaza?"

Am ramas muta cand am citit randurile astea intr-o carte. Multa vreme am simtit si eu acelasi lucru, crezand ca este doar un mod ciudat sau narcisist de-al meu de a privi lucrurile. Obisnuiam sa ma misc nu-stiu-cum prin casa, vorbind singura uneori sau privindu-ma cu atentie in oglinda in timp ce ma spalam intr-un mod ciudar, ca si cum as fi flirtat cu oglinda din priviri. Imi prelungeam cuvintele si miscarile in mod voit, languros, ca si cum as fi stiut ca sunt privita cu atentie de ceva...sau cineva. Eu, totusi, aveam alta teorie in cap: ca la un moment dat, indepartat in viitor si dupa ce as muri sau ma rog, cineva mi-ar arata toate astea ca pe un film...inspectandu-le si apreciindu-le in mod negativ sau afirmativ. Era ca si cum as fi facut eu scenariul acestui film astfel incat sa iasa cat mai bine.
Nu erau stari permanente, ci numai ocazionale. Si totusi atat de stranii intrucat imi impuneau parca un comportament anormal, ca si cum as fi fost in transa.

Cand urcam astazi scarile rulante, am observat cu atentie cum fiecare persoana asteapta sa ajunga treptele la pamant, dupa care porneau brusc, ca niste roboti proaspat activati. Am observat deranjata ca si eu fac acelasi lucru. Poate ca toti facem, de fapt acelasi lucru si in fiecare dimineata cand ne trezim nemultumiti ca tb. sa incepem o noua zi, sa ne indeplinim sarcinile si sa ne facem treaba, in loc sa prelungim momentul infinit de placut si relaxant al somnului. Suntem toti niste roboti, dirijati de altcineva. Ca intr-o uriasa casa de papusi. Oare cine ne controleaza miscarile acum, amuzandu-se rautacios? Suntem atat de putin lipsiti de vointa, de putere, de o gandire proprie...Mi-e frica uneori sa ma gandesc la asta. Tremur usor si alung gandul. Dar poate fac asa pt. ca si asta mi s-a impus.

Minciuni si lacate

Am deschis computerul si am tastat din obisnuinta "blogger" in casuta de search de la mozilla, dar de fapt nu stiu exact ce as vrea sa spun. Stiu doar ca simt ceva in momentul asta si ca as vrea sa exprim asta cumva. Iar daca o scriu e ca si cum as incerca sa mi-o explic mie insami, intelegand pe parcurs ce se intampla cu mine.

Spun ca nu vreau sa te vad si incerc sa ma autoconving ca asa este. Imi fac un discurs hotarat in minte, atat de jalnic cand il reconturez... Imi dau curaj singura pentru a spune ceva ce imi dicteaza mintea si nu sufletul. Sunt mincinoasa. Mi s-a spus de multe ori....Dar de fapt cuvintele potrivite ar fi "esti o lasa" nu "esti o mincinoasa". Daca spun ceea ce as vrea sa spun si ceea ce stiu ca ar tb. sa spun e ca si cum mi-as regiza propria viata, iar eu nu sunt o actrita prea buna....Nu are sens sa interpretez un rol daca nu merge. Nu merge niciodata, chiar daca asa pare. Mie, cel putin, imi face rau.

Dar cand te vad, totul dispare - toata acea ura mocnita, tot acel discurs, toate resentimentele... Atunci stiu doar ca iti iubesc zambetul si privirea luminoasa si ca as vrea sa dau totul inapoi si sa imi schimb decizia. Dar nu pot. Si nici nu vreau. E ca si cum mi-as pune un lacat peste inima cu aceasta decizie pe care ma hotaresc sa nu-l mai descui. Uneori e bine sa fii prevazator si sa-ti incui inima...pentru ca nu stii nicioadata ce poate iesi de acolo. Nu poti avea incredere in ea. Imi arunc cheia cat de departe pot si sper sa nu o mai gasesc vreodata, ca sa descui ce se afla acolo...Daca ai putea tu s-o gasesti, printre atatea altele ...Nici macar nu ai stii care dintre ele se potriveste. Pentru ca niciodata nu i-ai cunoscut adevarata infatisare, cu fiecare crestatura si culoare in parte. E prea tarziu sa iti mai dai seama de asta.Stim cu totii ca e ceva mai mult de o simpla hotarare, de o simpla tradare si asa mai departe. E ceva acolo ce nu tine de noi. Iar acel ceva...tb luat in seama. Uneori, totusi, pare atat de greu....

In clipele in care sunt singura si pot sa reflectez mai mult la asta imi zic ca totul e bine, ca am facut ce tb. sa fac, ce era cel mai intelept de facut. As vrea ca toata aceasta convingere sa nu mai dispara odata cu imaginea ta...Pt. ca nu mai poti sterge ce mi-ai facut, iar eu nu te pot ierta. Oricat as vrea.

Pustiindu-ma de tine

Te visez cum imi spui ca ma iubesti iar si iar, numai ca sa ma trezesc apoi intr-un pat gol si rece cu un nod dureros in gat. Buzele mele iti sopteau numele atat de tare incat m-au trezit. Am tresarit usor si m-am regasit trantita sub o plapuma cu capul pe perna, strangand sub maini cearsaful fierbinte. Hohotele usoare de plans mi-au zguduit trupul sub cearsafuri, iar mainile mi s-au plimbat haotic prin par, pe fata, pe buze. De ce imi faci asta? Nu intelegi ca te urasc? Ca nu mai vreau sa iti vorbesc, sa ma gandesc la tine nici macar in somn? Crede-ma, asta vreau. O vreau tare. Rau de tot. Nu contezi deloc pt. mine. Nu mai. Apari asa din cand in cand, aruncand cate un semn de viata doar ca sa vezi ce a mai ramas din mine si sa ai grija sa il iei cu tine...sa ma mai strivesti putin. Pentru ca stii ca doare si iti place. Oh, cat de mult iti place, fir-ar tu!...Dar si mie imi place si pt asta te urasc.

Acum ma intreb de ce sunt racita. Totul a inceput de dimineata, cand subconstientul meu mi te-a adus iar in minte, in vise, pe buze si in lacrimi. Am simtit un nod in gat, dar era si o tuse grozava care ma astepta dupa plans. Si asa am racit. Din cauza ta. Pentru ca tot ce e rau se intampla, in definitiv, din cauza ta si numai a ta. Am racit pentru ca tu m-ai racit, pustiindu-ma de sentimente, de lacrimi, de tine...Sunt rece. Atat, atat de rece...

Simt zapada si frigul sfasietor al iernii cuprinzandu-ma invelindu-ma usor in gheata si in fulgi albi. Ingrozitor de albi.Niciodata albul nu mi s-a parut asa de urat. Iar eu sunt rece si goala sub zapada asta, pustiita de toata caldura ce ma invelea odata. M-ai lasat singura in frig. Macar nu mai veni sa ma mai acoperi cu inca putina zapada. Abia daca o mai simt...

Am scapat...

Cu palmele facute caus ridic apa fierbinte si imi ud fata plina de sapun. Gata sa repet operatia imi opresc pumnii plini de apa la jumatatea drumului si inspir adanc mirosurile din jurul meu - am sesizat ceva neobisnuit. Ceva neplacut - o aroma. Mi-am imaginat ca e vorba de apa de la robinet, venita din canalizare, dar nu...Orice ar fi fost a disparut acum. Inspir numai un parfum placut de aloe vera al sapunului catifelat de langa chiuveta, pe cel al apei fierbinti si pe cel al parului meu cazut in laturi - un iz dulce, vag de coco mademoiselle. Imi las mainile sa-mi mangaie fata inca o data prin picaturile calde de apa si atingerea fina a sapunului dupa care imi privesc printre gene firele usor carliontate de par, alunecate pe langa obraji ca niste onduleuri ciudate, subtiri de vita de vie, de sarma...Nu pot sa gasesc comparatia potrivita. Le privesc si atat. Ma intreb de ce imi aminteste aceasta imagine. Ma intreb de ce imi pare asa familiara si totusi asa ...straina, ca si cum ar fi desprinsa dintr-o alta lume.
Mereu am senzatii ciudate cand ma trezesc dimineata. De cele mai multe ori ma trezesc din vreun cosmar - fie el de natura fantastica sau psihologica - si imi simt mintea plina de imagini fragmentate, dureros de neplacute. In ultima vreme numai asta vad - ceata si oameni. Oameni cunoscuti undeva in trecut, oameni care mi-au schimbat viata intr-un fel sau altul si vin acum sa imi bantuie noptile reinviindu-mi temerile si dorintele de atunci. Le urasc. As vrea sa le fac sa dispara. Trecutul e ingropat si nu mai vreau sa am de-a face cu el.
De cele mai multe ori incerc sa ignor ce se petrece cu mintea mea in timpul noptii si ma prefac ca nu s-a intamplat nimic, ca e doar o noua zi si ca eu m-am sculat din pat fara sa fi visat nimic. Nu a fost nimic - doar un vis. Numai prin vise imi mai pot ei bantui viata acum, pt ca in viata reala totul este bine. Totul e in ordine, asa cum ar trebui sa fie.

Iar cand razele palide de soare imi mangaie incet fata oftez usurata si imi spun : "Am scapat!"...

Zidul de piatra

Intr-un moment de nostalgie, am dat search pe google pe obisnuitul site cu poze care imi place asa de mult si am gasit-o pe aceasta. Niste trandafiri atat de rosii...atat de rosii si frumosi pe o bucata rece de marmura.

Si mi-am amintit. Era o vreme in care aveam pofta sa scriu romane, povesti si sa imi imaginez tot felul de scenarii de film, regizandu-le iar si iar in minte pana ieseau cum trebuie sau pana ma plictiseam...inainte sa ma culc sau cand ma durea capul. Avand in vedere ca nu erau foarte dese aceste momente, ele s-au imputinat cu atat mai mult odata cu trecerea timpului cand le-am cam ignorat. Este incredibil cat de tare ti se poate schimba gandirea odata cu trecerea timpului...parca nu mai esti tu! Daca mi-ai fi zis acum 5 ani, poate chiar 2 ca voi ajunge sa nu mai cred in ceea ce ma agatam cu disperare s-o fac...Nu as fi crezut. As fi zis ca esti un mincinos ca toti ceilalti si o zici numai asa de ciuda sau din rautate. Ca esti ofticos si iti place sa strici cheful altora. Si sac iti scoteam limba si iti intorceam spatele. Poate ca acum as reactiona diferit - te-as injura si ti-as intoarce spatele :D...ma rog. Cu toate astea, tot nu as recunoaste ca ai dreptate pentru ca asta ar insemna ca as recunoaste fata de mine insami ca m-am schimbat si atunci cand as zice-o ar suna ca un fel de sentinta, fara sa mai poata fi schimbata. Eu as vrea sa sper ca o sa mai cred vreodata, asa cum o faceam inainte. Pana atunci, o sa continui sa va contrazic pe toti si o sa va zic "sac, cara-te, nu te cred si nu o sa ma convingi!".

Intr-una din aceste povesti ma gandeam la povestea aia cu zidul de piatra din gradina unor copii, - unul foarte inalt si gri, plin de plante cataratoare si pe care nu il puteau trece. Dar erau foarte curiosi sa vada ce se afla in partea cealalta. Si, ca de obicei, copiii sunt prea bagaciosi si insistenti ca sa nu isi atinga scopul la un moment dat ;)....si reusesc sa treaca dincolo. Dar acolo nu era exact ceea ce au sperat ei sa fie....nu pot sa zic ca imi amintesc prea bine povestea asa cum nu mi-o aminteam nici in momentul in care incepusem sa o regizez singura in minte. Dar mereu m-am intrebat ce as descoperi eu daca as intra in locul acela, daca as gasi o cheie si as reusi sa deschid o usa in zidul de piatra. Mi-am imaginat usa ca fiind acoperita de trandafiri rosii, infloriti si parfumati....vesnic tineri si frumosi intr-un chip nenatural, avand in vedere ca totul in jur este vested si putrezit dupa atatia ani.. Nu se vede nimic prin gaura cheii....decat pamant negru inchegat si urat mirositor. Cheie nu am. Nu reusesc sa intru dar....daca imi lipesc urechea de usa si inchid ochii, imi tin respiratia si ascult...parca aud ceva. Ce este ceea ce se aude? Sunt bataile inimii mele innebunite de emotie sau este o alta inima care bate dincolo de usa asta, lipita de zidul rece la fel ca si mine. O alta fiinta. O alta...persoana. Brusc se contureaza in mintea mea imaginea unei fete brunete, cu maini lungi si reci lipite de zid, cu un colier auriu extrem de subtire pe gat, cu un zar minuscul intr-un cerc pe pielea fina, in despartitura aceea a claviculelor...si ma sperii! Fata aia seamana exact cu mine. Sta exact ca mine, arata la fel...

Sunt tot eu. Si totul in jurul ei este exact la fel cu ceea ce se afla dincolo de usa, doar ca mult mai colorat si mult mai proaspat, palpitand de viata. Numai trandafirii...trandafirii sunt ofiliti. Le observ foarte bine petalele cenusii miscandu-se incet intre degetele ei lungi si subtiri. 

Si apoi deschid ochii repede si clipesc si mai repede, incercand sa alung imaginea aceea din mintea mea. Pentru ca este ciudata si nu stiu cum de mi-a venit in minte. Pentru ca pare ca si cum cineva mi-ar fi implantat-o in cap in timp ce stateam si imi imaginam...nu era ceea ce ma asteptam.

Dar astea sunt numai amintiri si ganduri de copil. Iar asta este doar o poza.

Pot sa simt linistea

Pot sa simt linistea. Pot sa simt tacerea si sunetul minunat al acestei taceri. Cineva spunea ca "muzica exploreaza tacerea umana". Altcineva ca tacerea este cea mai placuta muzica...
Uneori, cand ma gandesc la ce au vrut sa spun prin ultima cugetare, ma gandesc ca exista sunete in lumea asta pe care mintea noastra nu le poate percepe, asa cum exista culori si forme pe care nu le putem vedea.
Totul ar trebui sa aiba o forma, o culoare, un miros, un sunet, un gust si - mai ales - ceva palpabil care poate fi atins si simtit. Tacerea mi-o imaginez ca pe o simfonie placuta a tuturor acestor forme si culori, un cantec al tuturor elementelor puse la un loc, un cantec al universului, ceva sublim compus din tot ceea ce este vazut si nevazut. Ti-ai imaginat vreodata cum ar canta florile? - si-ar despleti petalele si ar imprastia polen auriu intr-o armonie parfumata a culorii? Dar stelele - oh, stelele - oare ele cum ar canta? Oare ele cum arata? Sunt doar niste puncte minuscule albe si sclipitoare in departare sau sunt mici vietuitoare cantatoare intr-o lume a lor, atat de indepartata de banalul alei noastre...Si frunzele si copacii si fulgii de zapada! Oare ei ce-si spun unul altuia in vuietul surd, alb al vantului?

Pasesc incet, pe varfuri sa nu deranjez toate aceste sunete, tot ceea ce simt ca mi se prinde de picioare printr-o panglica fina, invizibila...Mi-o imaginez ca fiind de matase si inchid ochii bucurandu-ma de aceasta atingere placuta, blanda a aerului. 

Daca eu as putea simti tot ceea ce as vrea sa simt, tot ceea ce mi se pare ascuns privirii mele ca de o perdea invizibila, cred ca as fi atat de fericita...Cred ca fericirea este compusa din aceste lucruri marunte pe care le simtim in viata, fara sa ne dam seama pe moment cat de placute sunt. Ma simt fericita cand cant, cand dansez, cand pictez, cand ma uit la un film...dar mai ales - cand ma gandesc la tine. Atunci simt o fericire atat de dulce, electrizanta care-mi trece din varful degetelor prin stomac ca o ploaie de fluturi bezmetici si mi se urca prin vene, prin sange in obraji cu o asemenea caldura cum numai focul cel mai aprins al paradisului ar putea s-o aiba. Vezi tu, oare, cum imi imaginez ca simt tot ceea ce nu pot sa vad? Acest foc...il simt prin tine. Tu esti cel care ma face sa simt tot ceea ce mi-as dori sa simt. Tu esti tot ceea ce am nevoie...tot ceea ce imi doresc. Daca lumea mea ar fi compusa dintr-un singur cuvant acela ar fi format din doua litere si mi-ar ajunge : "tu"...