Zidul de piatra

Intr-un moment de nostalgie, am dat search pe google pe obisnuitul site cu poze care imi place asa de mult si am gasit-o pe aceasta. Niste trandafiri atat de rosii...atat de rosii si frumosi pe o bucata rece de marmura.

Si mi-am amintit. Era o vreme in care aveam pofta sa scriu romane, povesti si sa imi imaginez tot felul de scenarii de film, regizandu-le iar si iar in minte pana ieseau cum trebuie sau pana ma plictiseam...inainte sa ma culc sau cand ma durea capul. Avand in vedere ca nu erau foarte dese aceste momente, ele s-au imputinat cu atat mai mult odata cu trecerea timpului cand le-am cam ignorat. Este incredibil cat de tare ti se poate schimba gandirea odata cu trecerea timpului...parca nu mai esti tu! Daca mi-ai fi zis acum 5 ani, poate chiar 2 ca voi ajunge sa nu mai cred in ceea ce ma agatam cu disperare s-o fac...Nu as fi crezut. As fi zis ca esti un mincinos ca toti ceilalti si o zici numai asa de ciuda sau din rautate. Ca esti ofticos si iti place sa strici cheful altora. Si sac iti scoteam limba si iti intorceam spatele. Poate ca acum as reactiona diferit - te-as injura si ti-as intoarce spatele :D...ma rog. Cu toate astea, tot nu as recunoaste ca ai dreptate pentru ca asta ar insemna ca as recunoaste fata de mine insami ca m-am schimbat si atunci cand as zice-o ar suna ca un fel de sentinta, fara sa mai poata fi schimbata. Eu as vrea sa sper ca o sa mai cred vreodata, asa cum o faceam inainte. Pana atunci, o sa continui sa va contrazic pe toti si o sa va zic "sac, cara-te, nu te cred si nu o sa ma convingi!".

Intr-una din aceste povesti ma gandeam la povestea aia cu zidul de piatra din gradina unor copii, - unul foarte inalt si gri, plin de plante cataratoare si pe care nu il puteau trece. Dar erau foarte curiosi sa vada ce se afla in partea cealalta. Si, ca de obicei, copiii sunt prea bagaciosi si insistenti ca sa nu isi atinga scopul la un moment dat ;)....si reusesc sa treaca dincolo. Dar acolo nu era exact ceea ce au sperat ei sa fie....nu pot sa zic ca imi amintesc prea bine povestea asa cum nu mi-o aminteam nici in momentul in care incepusem sa o regizez singura in minte. Dar mereu m-am intrebat ce as descoperi eu daca as intra in locul acela, daca as gasi o cheie si as reusi sa deschid o usa in zidul de piatra. Mi-am imaginat usa ca fiind acoperita de trandafiri rosii, infloriti si parfumati....vesnic tineri si frumosi intr-un chip nenatural, avand in vedere ca totul in jur este vested si putrezit dupa atatia ani.. Nu se vede nimic prin gaura cheii....decat pamant negru inchegat si urat mirositor. Cheie nu am. Nu reusesc sa intru dar....daca imi lipesc urechea de usa si inchid ochii, imi tin respiratia si ascult...parca aud ceva. Ce este ceea ce se aude? Sunt bataile inimii mele innebunite de emotie sau este o alta inima care bate dincolo de usa asta, lipita de zidul rece la fel ca si mine. O alta fiinta. O alta...persoana. Brusc se contureaza in mintea mea imaginea unei fete brunete, cu maini lungi si reci lipite de zid, cu un colier auriu extrem de subtire pe gat, cu un zar minuscul intr-un cerc pe pielea fina, in despartitura aceea a claviculelor...si ma sperii! Fata aia seamana exact cu mine. Sta exact ca mine, arata la fel...

Sunt tot eu. Si totul in jurul ei este exact la fel cu ceea ce se afla dincolo de usa, doar ca mult mai colorat si mult mai proaspat, palpitand de viata. Numai trandafirii...trandafirii sunt ofiliti. Le observ foarte bine petalele cenusii miscandu-se incet intre degetele ei lungi si subtiri. 

Si apoi deschid ochii repede si clipesc si mai repede, incercand sa alung imaginea aceea din mintea mea. Pentru ca este ciudata si nu stiu cum de mi-a venit in minte. Pentru ca pare ca si cum cineva mi-ar fi implantat-o in cap in timp ce stateam si imi imaginam...nu era ceea ce ma asteptam.

Dar astea sunt numai amintiri si ganduri de copil. Iar asta este doar o poza.