Praf de amintiri

Sunt acoperita de praf. Sunt gri, cenusie, precum o pisica ce se tareste fricoasa de sub o masina inghetata. M-am acoperit de ceva alb, prafuit care nu ma lasa sa respir, care ma sufoca si ma tranteste la pamant.
Nu e praf obisnuit. Sau poate, da, o avea vreo legatura si cu praful de pe mobila, presarat ca zaharul pudra pe suprafata neagra care si-a pierdut luciul. Asa sunt si eu acum. Dar nu o mobila fara sentimente.

In camera se simte praful amintirilor si aerul imbacsit de naftalina. Ceva vechi, ceva dureros de indepartat pluteste imprejur si se ridica din podelele parfumate a lemn pana in tavanul ingalbenit de timp. Incotro vezi cu ochii sunt imprastiate albume cu poze, ilustrate colorate, jurnale vechi cu pagini ingalbenite si scrijelite ascutit sau parfumuri aruncate de mult prin vreun sertar pentru ca imi aminteau de nu-stiu-cine sau nu-stiu-ce si nu mai aveam chef sa le vad.

Daca nu sunt albume, sunt foldere - nu atat de ingalbenite totusi - pestrite, radiind culoare, veselie, diversitate, amintire...E ciudat cat de repede a trecut timpul, cat de repede si-a luat la revedere de la mine si m-a parasit in mijlocul drumului fara niciun indiciu pentru ceea ce am de facut mai incolo. S-a furisat incet de langa mine si m-a lasat prada vietii, tristetii, durerii, infrangerii, singuratatii si lipsei...lipsei sale. Imi lipseste ceva. Dar nu imi pot da seama ce si nu pot decat sa inchid ochii frustrata si sa dau vina. Pe orice. Acum, chiar si pe timp. Ceva ce nici nu exista de fapt.

M-ai lasat singura printre amintiri, prin parfumul pielii tale ce s-a impregnat in mine, prin culoarea cenusie a ceea ce fusesem odata. Urasc sa-mi amintesc. Urasc sa descui trecutul si sa mai arunc o privire acolo, doar de dragul vremurilor trecute. Ce-i facut e bun facut, iar eu nu mai vreau sa am de-a face cu asta.


Ma holbez la o poza. Aceea nu pot fi eu. In alta poza e o persoana aproape identica celeilalte, tot o falsa. Toate-s false. E o inselaciune totul!
Nimic nu e real, nimic nu dureaza. Totul va disparea ca si cum nu ar fi existat vreodata. Timpul crede ca ma poate pacali la infinit? Ei bine, nu! Nu mai vreau sa vad. Le arunc, trezesc praful si imprastii rotocoale de puncte ce se infig in peretele vietii mele.