Regizor de mare clasa

Am avut visul asta ciudat cum ca as fi fost regizorul unui film de scurt metraj dintre cele ale concursului de pe HBO, ca urma sa-l termin intr-o singura zi si ca voiam sa impusc doi iepuri dintr-o singura lovitura: sa castig premiul cel mare si sa-l prezint la liceu in sala de festivitati in cadrul unui eveniment unde toti trebuia sa ne evidentiem cu cate ceva. Bineinteles, povestea continua, eu imaginandu-mi ca imi vor observa filmul cei de la trupa de teatru si ca ma vor invita sa fac parte din trupa fara sa mai dau proba aceea terifianta de aptitudini, ca va fi cea mai buna reprezentatie din cadrul liceului si ca voi fi un fel de vedeta sau ceva de genul asta pentru cateva zile. Aberam. Deci, pur si simplu, eram intr-o continua aberatie. Mintea mea nu mai constientiza diferenta dintre vis si realitate, facandu-ma sa-mi imaginez ca voi trebui sa joc filmul ca pe o piesa de teatru pe scena, in lumini si cu muzica pe fundal, exact ca la o piesa pe care am vazut-o recent, numai ca eu eram protagonista principala care ar fi trebuit sa stie rolul la perfectie intr-o singura zi si sa mai caute si actori...Problema este ca eu aveam deja totul construit si rezolvat in mintea mea - gasisem deja trupa de dans, cantaretii, actorii, cadrele, muzica, costumele...Era totul desprins parca dintr-un film High School Musical unde toti liceeni canta si danseaza in jur fara sa-si faca probleme daca ceea ce fac e corect executat sau nu. Bineinteles ca in film senzatia era aparenta,  dar in visul meu pur si simplu mergeam din loc in loc si-i adunam de pe unde mergeam. Parca nu eram ingrijorata de nimic, parca totul era gata aranjat si minunat fara nicio repetitie sau duble taiate. Eram doar preocupata de ce vor zice colegii si daca voi reusi sa-i conving sa danseze si ei acolo, pe scena. Atat. Ce ironie e viata - minimalizeaza toate lucrurile de o importanta vitala si le da proportii gigantice celor ce nu prezinta mare interes. Ori poate ca asta se intampla pentru ca asa sunt eu, pentru ca era visul meu si totul functiona dupa regulile si principiile mele - totul imi parea usor si frumos din afara, cat despre lucrurile marunte, dar pe care le cunosteam cu adevarat, acelea ma ingrozeau si stricau totul.

Hm, dar nici nu stiu de ce am scris toate astea - este un simplu vis ce va disparea odata cu prima inghititura de ou de la micul dejun si va fi exact ca si cum nici n-ar fi fost. Pentru ca niciodata nu s-ar putea implini. Ihm...poate doar intr-o lume perfecta.