vineri, 30 septembrie 2011

Râul pe lună


Dacă aș putea săpa un râu
L-aș face pe lună
Schițându-i un traseu alb
Pe corpul ei aspru
Ce n-a cunoscut vreodată
Mângâierea umedă
A buzelor unui nor după ploaie.

I-aș face cursul lin și moale
Desprins în degete lungi
Sub ochii triști ai lunii-
- două vânătăi dureroase
Ce n-au putut a plânge
Vreodată...

joi, 29 septembrie 2011

Moon river

My friend

There was once a very lonely, very frightened girl.
She lived alone except for a nameless cat.



duminică, 25 septembrie 2011

Cine suntem?

Când vine noaptea și întunericul ne închide într-un halou al singurătății, măștile cad. În întuneric, cu toții suntem la fel - făpturi calde, dezgolite sub figura luminoasă și rece a lunii care ne fixează indiferentă de cine suntem sau de cine ne facem a fi în timpul zilei. Ea ne vede așa cum suntem: nefericiți, pustii, singuri sau măcinați de probleme, de suferință, de boală. Suntem toți bolnavi de ceva. Bolnavi de o durere fizică, bolnavi de o durere sufletească. Bolnavi de singurătate, de minciună, de amintiri. Bolnavi de viață. De ceea ce ne face ea. Zi de zi. De ceea ce  ne obligă să fim pentru a putea merge mai departe. Pentru a putea trăi în ea fără să ne prăbușim, fără să tresărim măcinați de vină sau de neputință, fără să-i lăsăm pe ceilalți să vadă unde putem fi atinși și cum putem cădea imediat la un singur cuvânt. Ca să putem trăi invulnerabili și liniștiți. Fără teamă sau conștiință.
Și atunci... cine suntem noi până la urmă? Cine pretindem a fi sau cine am devenit ? - Nu. Suntem falși. Suntem atât de murdari de minciună, ființa noastră este atât de obosită de praful cu care se acoperă zi de zi, încât am uitat cine suntem. Nu mai știm. Este posibil așa ceva? Trăim prea mult amăgindu-ne, sperând, mulțumindu-ne cu speranța unor vise de neatins, inimaginabil de îndepărtate de noi, și dorim mereu altceva - altceva care să continue să ne-o hrănească, mereu altceva pentru că nu este niciodată lucrul potrivit. Suntem bolnavi. De vise. Ne-am rătăcit și am uitat ce vrem cu adevărat, dacă mai vrem ceva, de fapt, de aici. Îi îmbolnăvim și pe ceilalți de această obsesie, fără să ne dăm seama, folosindu-ne și de ei. Devenim dependenți de lucruri, de oameni, de situații pe care nici nu ni le dorim măcar, dar de care avem, cumva nevoie. Le găsim mereu asemănări în idealurile noastre și încercăm să le modelăm după propriile tipare. Suntem dependenți de vise. Este ca un drog. Un drog de care nu ne putem dezlipi pentru că, atunci, nu am mai putea trăi. Viața ar fi prea cenușie, prea ștearsă fără ele - fără vise. Ce ne-ar rămâne dacă nu visele noastre?
Și atunci întreb din nou - cine suntem? Noi trăim sau visăm? Noi ne hrănim cu viață sau cu vise moarte înainte să se nască?
Suntem vii măcar?...

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Vis alb

Am avut cel mai ciudat vis. Se făcea că totul se tranformase deodată în alb, că nu era durere, nici întuneric, că ochii mi se vindecau de lacrimi în nuanța liniștitoare, hrănindu-se cu bucăți de alb. Avea gust de turtă dulce ca în visele unei copilării timpurii, iar zahărul pudrat arăta exact ca atunci. Era ca o întoarcere în timp, către amintirile frumoase, și o privire în viitor, către vremuri mai bune. Era o idee de rai, o veșnicie de frumusețe și fericire. Albul era liniștitor, nu mă durea...Ochii puteau privi nuanța strălucind pură, plăcut. Era ca un cântec senin, cel mai frumos cântec de leagăn înainte de a adormi la loc.

vineri, 23 septembrie 2011

The Glass Ballerina

 
Vârful piciorului rozaliu se învârtea pe podeaua de gheață, lăsând fire lungi în locurile în care se crăpa. Dansul ei era mai viu ca oricând în noaptea aceea, așa cum aluneca într-o piruetă grațioasă către adâncurile albastre ce se căscau sub ea. Simțea că totul se terminase, că nu mai conta nimic, decât o ultimă mișcare, o ultimă îndoire dureroasă a șoldului, frântă pe o scenă de sticlă. Chipul îi era concentrat, iar ridurile fine se liniau adânc pe pielea fină. Ar fi părut că, la fel ca și gheața de sub ea, era gata să se spargă în orice clipă. Ar fi părut că, la o zvâcnire mai violentă a trupului, s-ar fi auzit un pocnet surd, iar ea s-ar fi împrăștiat într-un praf de culoarea nisipului pe podea, sub hainele ușoare ca un fulg.
Dar nu. Ochii ei de un albastru senin încă radiau adorația violentă de altă dată, zvâcnind sub pleoapele albe, sorbind cu sete ultima fărâmă de viață ce rămăsese în corpul plăpând. Privirea ei avea ceva din lucirea stranie a lunii în nopțile luminoase și reci de iarnă, părea înghețată, neclintită pe fața frumoasă, dar atât de străină.
Nu auzea muzica, pentru că nu exista muzică. Era doar ceva strident, ca niște sunete false de pian în mintea ei care se repetau la nesfârșit, conducând trupul agil în mișcări nervoase, apăsate pe podeaua de sticlă. Se simțea condusă dincolo de voința ei, era ca o alice de oțel condusă de vânt, suferind dincolo de ea, dincolo de trupul chinuit de febră, dincolo de sala albă și pustie, ca o cameră de om bolnav.
Era târziu. Luna își coborâse chipul palid dincolo de colină, iar lumina slabă ce înțepa podeaua în linii albe se stingea sub picioarele ei. Dar ea nu putea să se oprească.
Era prea târziu. Simțea că locul pe care stătea urma să plesnească precum o coardă întinsă până la refuz, din care fibrele încinse se desfăcuseră una câte una, eliberându-se din strânsoare.