Vârful piciorului rozaliu se învârtea pe podeaua de gheață, lăsând fire lungi în locurile în care se crăpa. Dansul ei era mai viu ca oricând în noaptea aceea, așa cum aluneca într-o piruetă grațioasă către adâncurile albastre ce se căscau sub ea. Simțea că totul se terminase, că nu mai conta nimic, decât o ultimă mișcare, o ultimă îndoire dureroasă a șoldului, frântă pe o scenă de sticlă. Chipul îi era concentrat, iar ridurile fine se liniau adânc pe pielea fină. Ar fi părut că, la fel ca și gheața de sub ea, era gata să se spargă în orice clipă. Ar fi părut că, la o zvâcnire mai violentă a trupului, s-ar fi auzit un pocnet surd, iar ea s-ar fi împrăștiat într-un praf de culoarea nisipului pe podea, sub hainele ușoare ca un fulg.
Dar nu. Ochii ei de un albastru senin încă radiau adorația violentă de altă dată, zvâcnind sub pleoapele albe, sorbind cu sete ultima fărâmă de viață ce rămăsese în corpul plăpând. Privirea ei avea ceva din lucirea stranie a lunii în nopțile luminoase și reci de iarnă, părea înghețată, neclintită pe fața frumoasă, dar atât de străină.
Nu auzea muzica, pentru că nu exista muzică. Era doar ceva strident, ca niște sunete false de pian în mintea ei care se repetau la nesfârșit, conducând trupul agil în mișcări nervoase, apăsate pe podeaua de sticlă. Se simțea condusă dincolo de voința ei, era ca o alice de oțel condusă de vânt, suferind dincolo de ea, dincolo de trupul chinuit de febră, dincolo de sala albă și pustie, ca o cameră de om bolnav.
Era târziu. Luna își coborâse chipul palid dincolo de colină, iar lumina slabă ce înțepa podeaua în linii albe se stingea sub picioarele ei. Dar ea nu putea să se oprească.
Era prea târziu. Simțea că locul pe care stătea urma să plesnească precum o coardă întinsă până la refuz, din care fibrele încinse se desfăcuseră una câte una, eliberându-se din strânsoare.
