Sâmburele

Dacă te-aș căuta în asfințitul putred al vieții, aș ști că nu ai reușit încă să ieși la suprafață, că încă respiri cu greutate prin pământul întunecat ce te înăbușă, că ai murit nenăscut. Cineva spunea că dacă nu au trecut 8 zile de la nașterea ta, atunci nu ai devenit niciodată o persoană adevărată. Ai existat, dar nu ai făcut niciodată parte dintre noi. Ai rămas ca o simplă idee într-o zi caldă, în pământul jilav, așteptând să prinzi viață într-un pântec uman, să vezi lumina prin ochii de muritor, să simți atingerea unei ființe calde pe piele. Lucrurile astea nu s-au întâmplat niciodată. Nu și pentru tine. Viața te-a uitat într-un colț de pământ, neînflorit, păstrat în viață de ploi și soare, supraviețuind pur și simplu într-o manieră incredibilă, neobservat. La cât de fragil erai, poate te-ai fi frânt printr-o simplă privire pe care ți-ar fi aruncat-o cineva, printr-o simplă iradiere caldă a făpturii noastre. Dacă te-ar fi văzut...
Ai fi fost cel mai frumos om pe pământ, dar ai preferat să rămâi cea mai pură idee închipuită sub acesta, și deasupra lui, deasupra noastră a tuturor- un sâmbure blond ce nu a înflorit niciodată.
Dacă nu te-aș mai găsi măcar în închipuire, aș uita ce înseamnă să trăiesc, căci când nu mai rămâne nimic altceva, speranța e singura care hrănește cu viață sufletele muritoare, incapabile să ducă greul pământului negru ce le-ngroapă pentru veșnicie.