Pieptenele

Pe măsuța ei de toaletă găsi un pieptene, cu trei dinți negri de care rămăsese prins un fir lung și subțire din părul ei. În lipsa celor trei mărgele roșii ce-i punctau marginea decolorată, era deosebit de banal, așa cum stătea acolo liniștit printre sticluțele de parfum scump, printre cutii colorate de cosmetice și cele câteva bijuterii de argint alunecate leneș din sertar. Totuși, lui i se părea că pieptenele respiră pe suprafața mobilei prăfuite, că parfumul părului ei rămăsese prins acolo, pe dinții tociți ce-i mușcaseră de atâtea ori coama grea de pe creștet, amețiți în beția izului ei dulce, puternic ca un pahar de tărie în nopțile sale de nesomn. Rătăcit printre buclele ce se învârteau pe ceafa fierbinte, zvâcnind în inele întunecate deasupra urechii mici, acolo unde pulsul ei creștea neregulat, pieptenele o putea simți cel mai bine, mirosind-o neîncetat, apucând-o strâns de părul colorat și ținându-l în frâu. Se îmbrăca în el în zilele reci de iarnă, încleștat sub căldura lui; se răcorea vara abia atingându-l cu vârful ,ud de sudoarea ei rece și mângâiat de firele mătăsoase ce-i îmbrățișau degetele ca o iarbă deasă . Se bucura de sărutul razelor de soare și de al privirilor curioase ale frunzelor, ridicându-se pe vârfuri în creștetul ei să simtă lumea de la înălțime. Mereu cu ea, de atâta timp. Seara cobora istovit în degetele ei blânde și se odihnea pe măsuță, adormind odată cu ea. Pe suprafața sa neagră, tocită de vreme, erau zgârieturi oblice întinse de la un capăt la altul al mărgelelor, dar lui J. îi plăcea să creadă că era o urmă de zâmbet pe fața vechiului pieptene, îndrăgostit ca și el, iremediabil de-un parfum de femeie.