Prizonieră

Te vad undeva, întinsă în întunericul nopții, hrănindu-te din lumina albă a lunii. Ai oprit numărătoarea, nu mai simți nevoia să ții evidența zilelor ce-au mai rămas, nu mai te uiți cu o obsesie avidă la secundarul lipit de încheietura slabă, ai uitat ce înseamnă să te agăți de viață.
Acum încheietura ta e vineție, de o fragilitate cadaverică așa cum o lași să atârne legată de brațul drept prin fire verzi, înnodate strâns odată, dar care acum stau să se desfacă. Sunt tocite de vreme, roase de timp, de timpul pe care, nemiloasă, l-ai implantat adânc în ele, lăsând pulsul să bată la unison cu secundele ceasului, să se întreacă într-o luptă zadarnică, depășindu-l neregulat într-o obsesie a sângelui ce-ți curge prin venele închise. Ai uitat că nu poți să te întreci cu timpul? Ai uitat că nu poți să te lupți cu tine însăți? Ai uitat că, indiferent de ce faci, ești mereu cea care pierde, care rămâne uitată, frântă pe o lespede rece de piatră, răsuflând cu aviditate timpul rămas?
Acum ai ajuns la capăt. Poate tu ai luptat prea mult, poate tu ai fost cea care s-a abandonat cu totul timpului, devenind sclava lui, agățată de clipele pierdute, incapabilă să privești în viitor. Sărmană ființă, abia atunci ai fi putut trece înaintea lui, sfidându-i valurile repezi care pe tine te-au furat și te-au înghițit în fuga lor.
Îți văd ochii goi, lipsiți de strălucire, și mă întreb dacă ai fost vreodată conștientă de albastrul lor luminos care te ridica atât de aproape de visele pe care nu  te credeai capabilă să le atingi. Știu că mâna ta stă să se rupă de corp, de tine, la fel cum și inima se zbate neputincioasă către o ieșire din trupul încătușat de oase ca într-o cușcă cu zăbrele. Ești prizoniera propriului trup. Tot ce-ți mai dorești este un sfârșit, dar de data asta unul adevărat, unul cât mai aproape de stelele albe la care-ți înalți privirea în noapte, departe de corp, de pământ...Departe de tot.