Un fundal pentru sentimente

"Iubesc muzica cu patima. Muzica e pentru mine un prilej de inspiratie, dar cateodata un motiv de durere." - Gala G.

Se face ca uneori un fragment muzical imi poate caracteriza starea de spirit de o mie de ori mai bine decat ar face-o cuvintele. Iar muzica aceasta pur si simplu imi rezoneaza in minte de ceva vreme.

  

Un plisc de pasare

"Un plisc de pasare cu dinti
ciugulindu-ne carnea de pe spate
cand ne privim in oglinda, la flacara unui chibrit.
Si ceata din farfurii, care ar fi trebuit sa ne puna
mai de mult pe ganduri. Iata nu este vis
in care sa nu seceram, toata noaptea, pe ploaie,
mereu si mereu aceeasi tarla de grau. Nu este nod
sa-l desfacem, fara ca el sa nu creada
c-am incerca sa-l invatam sa planga. Ni se face dor
sa cantam si nu izbutim din pricina intunericului
din gura."

Idei nebunesti I

" <...poate exista o lume in care oamenii pleaca dimineata la serviciu sau la scoala, iar seara se intorc intr-o alta casa, iar acolo fiecare isi face datoria, datoria de "mama", de "tata" sau de "copil", de "bunica" si asa mai departe. Si seara sa stea acolo de vorba, sa rada, sa manance, sa se uite la televizor si fiecare sa se comporte in conformitate cu statutul lui. Dupa aceea fiecare sa mearga la culcare, iar dimineata sa se trezeasca si sa plece inca o data la serviciu si la scoala, iar seara sa se intoarca, dar intr-o alta casa si sa o ia de la capat. Tata este tatal unei alte familii, copila este fiica unei alte familii, pentru ca in timpul zilei uita ce s-a intamplat in seara precedenta, li se pare ca tot timpul se afla in casa lor, in casa potrivita. Si astfel sa continue toata viata.>

Lasa caietul sa ii cada incet din mana. Ideea aceasta il umplu de emotie si neliniste. Se gandi imediat la familia lui, desigur. Daca este adevarat? Daca, intr-adevar,  in fiecare seara merge intr-o alta casa si intalneste alti oameni, complet straini, carora le spune mama si tata? Nu, se trezi el imediat, la noi nu este posibil asa ceva. Mirosul mamei sale il putea recunoaste dintr-o mie de alte mame. Si atingerea palmelor tatalui sau pe obraz si micile lui glume taioase si enervante, iar de Muki ce sa mai spuna, pe ea o putea recunoaste cu ochii inchisi dintr-o mie de fetite de sase ani.
Deschise un alt caiet, mai urat. Rasfoi paginile. Il inchise. Ideea aceasta ciudata a ei nu ii dadea pace. Si daca are, totusi, putin dreptate? Pentru ca daca se inseala, de ce simte el o arsura usoara si indepartata, indepartata, in inima?"
(" Cineva cu care sa fugi de acasa" - David Grossman)

Retinerea

"Avea o inocenta ciudata, ca a unui copil care nu a invatat inca sa se tina departe de straini..."

("Cineva cu care sa fugi de acasa" - David Grossman)

De ce nu mai putem fi asa inca? De ce am pierdut asta? De ce am fost invatati inca de mici sa ne pierdem pe noi insine? Asta as vrea sa stiu.
 

De ce cad ingerii

Niste ganduri viitoare:

"Si ingeri cu aripile-atarnand
Sunt dusi incolonati
Si stransi in piete.
Vor fi judecati in curand.
Vor fi intrebati:Ce pacat
Le-a alungat fapturile din ceuri,
Ce vina?Ce tradare?Ce greseala?
Ei,cu o ultima iubire,
Ne vor privi incetosati de somn
Si n-or gasi draceasca indrazneala
De-a marturisi ca ingerii cad
Nu din pacat, nu din pacat,
Ci din oboseala."
A.B

Stabilitatea 2

Uneori se intampla. Un simplu gest, niste cuvinte, sau chiar o privire surprinsa pe strada la un moment dat in ochii unui strain, te poate trezi. O cauti in fiecare dimineata, imediat dupa ce te trezesti, iti iei micul dejun si iesi din casa. Vine ca o gura de aer proaspat cu care simti ca poti sa-ti incepi ziua, vine ca un lucru necesar, vital chiar, caci fara acea sclipire a zorilor intr-un chip uman, te simti cazuta, inca prinsa in cosmarul negru din patul tau care pare ca nu s-a terminat. Si atunci degeaba te-ai trezit, caci o sa fii inutila timp de o zi intreaga. Insa daca ai gasit-o - moneda norocoasa cazuta cu fata in sus, catre tine, catre cer - te ridica, si simti ca o porti alaturi de tine tot timpul. Trebuie sa stii sa o pastrezi, caci maine s-ar putea sa nu o mai ai, iar visele care astazi par atat de aproape maine pot fi mai departe decat le poti atinge macar.

Stabilitatea 1

Uneori uit cine sunt. Imi uit fața, imi uit vocea, imi uit trupul si formele care, unite, ma compun in chip uman, asa cum ma privesc ceilalti, dar asta nu as putea sti oricum. Uneori ma caut innebunita si nu stiu unde sunt, daca am disparut sau daca tot ce ma inconjoara e un vis, daca pot fi vazuta ratacind infrigurata pe strazile lungi si intortocheate in labirinturi, sau daca m-am prefacut intr-o fantoma trista si singuratica pentru vecie. Sunt atat de obosita incat simt ca o sa cad, capul mi se invarte - dar vai, acesta nu este capul meu, caci nu reusesc sa-l vad, iar singura stabilitate o gasesc in maini - in degetele astea scurte si diforme ca de papusa rupta. Atunci am o nevoie disperata sa-mi privesc chipul intr-o oglinda, sa imi amintesc doar ochii aceia in care pot sa imi recunosc privirea ce cauta disperata un raspuns. Si atunci il primesc. Pentru ca stiu ca daca imi opresc gandurile, intregul trup ramane o forma fleasca, fara mimica, nemiscat ca o papusa de carpa. Pentru ca stiu ca acolo, undeva in pupilele acelea marite de frica, sunt eu, indiferent daca sunt o culoare sau o cantitate de lichid... indiferent daca sunt piele, sau muschi sau oase. Sunt eu. Ma regasesc si atunci pot trage usurata aer in piept, imi simt picioarele atarnand grele din trup si lipindu-se incet de pamant, asa cum lipesti o meduza pe nisipul umed. Realitatea pierduta pentru o clipa se intoarce la mine si pot ... in sfarsit am siguranta cuvantului ''pot''.

Coconul

Se trezi prin par si printre maini, in mirosul inchis, intim, de piele calda, cu sangele amortit in bratele intepenite sub cap si in degetele de la picioarele stranse sub ea. Cum statea asa, cu lumina zorilor abia strapungand-o de dupa perdelele trase prin porii umezi si fierbinti de somn, parea stransa, invelita intr-un cocon propriu, protejandu-se inauntrul ei de lumea de afara.

Pasionata

Primavara asta... cu ploile ei si cu mirosurile ei sarate, timide parca si rigide de fata tanara... mi-a intrat pe sub piele. Acum o simt acolo - primavara, anotimpul care mi-a inflorit in suflet. Si da, cred ca face parte din mine. Am o primavara in mine... si nu ma mai pot satura de ea.

Golasa

“Tamar isi stranse parul. Si-l trecu prin fata narilor si a gurii, il gusta, il asculta, il saruta si deja ii era dor de aceasta atingere, de greutatea lui cand era legat si de sentimentul ca parul ei este acela care o creste si care da amploare vietii si existentei ei in aceasta lume.

-Taiati-l pe tot, ii spuse ea frizerului, cand ii veni in cele din urma randul.

-Pe tot?! intreba el cu vocea gatuita.

-Pe tot.

-Dar nu este pacat?

-V-am cerut sa il taiati pe tot.

(…) – Gata, am terminat, spuse frizerul in soapta si se duse sa curete briciul cu un tampon de vata imbibat in alcool, iar apoi continua sa isi faca de lucru cu saculetul pentru foarfece, asteptand ca ea sa deschida ochii.

Ii deschise dintr-o data si vazu o copila micuta si urata, speriata, chiar infricosata. Vazu o copila a nimanui, o copila a strazii, o copila nebuna. Fata aceasta avea urechi foarte ascutite, un nas exagerat de lung, ochi mari si departati unul de celalalt intr-un mod ciudat. Niciodata nu mai vazuse asemenea ochi. Acum o speriau privirile acelea goale si dure. Primul gand care ii veni in minte fu ca seamana foarte mult cu tatal ei, care incepuse sa imbatraneasca in ultimul an (…)Capul acesta nud ii amintea de un bustean. Avea senzatia ca acum oricine ii poate citi gandurile.

(…) Ii plati frizerului, iar acesta apuca banii cu varfurile degetelor. Avea impresia ca el se temea de atingerea ei. Pasea incet, cu umerii drepti, ca si cand ar fi purtat pe umeri o carafa cu apa. Toate miscarile pe care le facea ii starneau senzatii noi, iar acest lucru ii placea foarte mult. Tot aerul din lume dansa in jurul capului ei, ca si cum s-ar fi apropiat sa vada cine este, apoi se retragea si se apropia din nou.

Isi puse ruscacul pe umar, lua casetofonul si iesi. La usa se opri o clipa. O artista experimentata cum era ea stia ca se afla in mijlocul unui spectacol, desi, poate, unul putin cam inspaimantator. Insa nu putea sa reziste tentatiei: isi indrepta umerii si isi arunca deodata capul pe spate, scuturand o coama de par imaginara, iar miscarea ampla si furtunoasa era ca o ultima batalie, grandoarea unui suflet ravasit de furtuna; cu o clipa inainte sa dispara, isi ridica mana sus de tot, o flutura in aer si numai dupa aceea iesi, trantind usa.”

(“Cineva cu care sa fugi de acasa” – David Grossman)

Tirada inocentilor II

“Voiosia fetei il smulse pe S. din gandurile lui, si amandoi uitara totul, in afara clipei pe care o traiau.

-Si de ce ma iubesti? Il intreba ea, privind, visatoare, o pasare in zbor.

-Nu stiu, raspunse el intr-o doara.

-Ba da, stii, cum sa nu stii, starui ea.

-Poate pentru ochii tai.

-Si cum sunt ochii mei?Vezi sa nu-mi dai un raspuns in doi peri, ca ma supar. Cum sunt ochii mei?

-Ce-as putea sa-ti spun? Sunt destui de frumosi.

-Hai, S., nu-mi umbla cu de-astea! De ce ma iubesti?

-Poate pentru gura ta.

-Si cum e gura mea?

-Cum sa zic, o gura acceptabila…

-Ei, asta nu-I prea incurajator!

-Un botisor dragut, cu buze dulci, dar, de fapt, o gura ca toate gurile.

-Lasa scornelile astea! Hai, S., fii baiat de treaba…Ei…de ce ma iubesti?

-Poate pentru gatul si parul tau, desi n-as putea sa jur… sau, poate, pentru sangele tau lennes, care nu face altceva decat sa ti se scurga din obraji si sa suie iar la loc; dar n-as putea sa jur. Sau pentru mainile si bratele tale, are pun in umbra bratele oricui; sau pentru picioarele tale, care se framanta pe sub rochie ca niste soricei; sau pentru glasul tau, care are un ton atat de dulce si de delicat. Dar n-as putea chiar sa jur.

-A, e dragut ce spui, dar nu-mi pasa de dragostea ta daca iti da o imagine atat de searbada despre mine, daca nu stii sigur pentru ce ma iubesti si daca poti judeca cu atata raceala. Nu pricepi, S., eu vreau sa stiu cum iti paream eu – si, spunand asta, chicoti pe infundate si-I arunca o privire sagalnica – cand iti ziceai : “De domnisoara asta precis ma-ndragostesc!”

-In viata mea n-am spus asa ceva.

-Ei, atunci cand ti-ai spus: “Cred ca niciodata n-o voi iubi pe aceasta domnisoara!”

-Nici asa n-am spus.

-Atunci ai spus: “Cred ca mi-e dat s-o iubesc pe domnisoara asta!”

-Nu, ceva mult mai nelamurit… adica nu chiar atat de limpede.

-Spune-mi, hai, spune-mi!

-Mi-am zis ca daca te iubesc cu adevarat, nu mi-e ingaduit sa ma gandesc la tine.

-Ah, acum chiar ca nu mai pricep! Nu poate omul sa scoata nimic de la tine! Sa stii ca n-am sa te mai rog niciodata, auzi, niciodata, sa-mi spui ce-I in sufletul tau si de ce ma iubesti.

-Calau gingas, ce rost au toate astea? Un singur lucru pot sa-ti spun, un lucru foarte simplu. Era o vreme cand nu te cunosteam si nu te iubeam. Acum te-am cunoscut si te iubesc. Asta ti-e de ajuns?”

("Doi ochi albastri" - Thomas Hardy)

Complex floral

O durere crunta o incerca in ultima vreme, iar in ea parea ca se zbate un ghem, un nod care se zbatea sa se desfaca si sa iasa la suprafata. Ca un miez alb, crud si adanc increstat in trupul ei, acoperit de coaja, care incepuse sa se dezvolte la inceput incet in interior, abia simtit in junghiuri si pulsiuni dureroase la incheieturile verzi, iar acum puternic si hotarat, facandu-si drum prin pori, prin piele, catre aer.
Cel mai adesea durerea aparea in mijlocul zilei, cand statea intinsa la soare, iar caldura era atat de inabusitoare si totusi incredibil de placuta, dandu-i fiori stranii, cruzi de placere in fibrele-i inundate cu sange fierbinte; sau in zilele cu ploaie cand vremea o prindea fara umbrela pe strazile lungi si pustii, intunecate de norii grei ce pogorau asupra ei picaturi grele de apa. Ajungea serile acasa, innebunita de convulsii si scarsnind din dinti de durere, si-si cauta cu aviditate semnele pe brate, pe picioare, pe gat...
Erau acolo - pielite albe inflorite langa unghii, vene ingrosate de seva verde pe sub piele, in spatele genunchilor, fire de par incoltite de-a lungul intregului trup, pupile dilatate curios in irisii verzi ca de floare...

Dezmeticire

...uneori, stand asezati pe  blocurile de piatra incalzite de soare, i se facea cald si isi rula cu minutiozitate sosetele spre gleznele brune, atinse de bronzul ciocolatiu...iar atunci trebuia sa ma uit la urmele lasate de stransoarea elasticului pe picior ca sa imi dau seama ca este reala, adevarata, ca trupul ei se poate strange si sparge si se poate contorsiona de durere la fel  ca la noi toti, oamenii de rand.

Niste versuri mai vechi...

Îmi vad ochii si plang
imi vad buzele si rad
imi vad trupul si tremur
e mort de mult,
infectat cu ura.

Iti vad ochii si cred,
iti vad buzele si simt,
iti vad trupul si tremur
e viu de acum,
si plin de caldura.

Fifth photo day - Wet

Nimic nu se simte mai bine decat aceasta primavara surprinsa umeda si parfumata in miezul ei curat.

Straina

"Don't say my name."
 Nu-mi spune numele. Eu nu am nume, nu am chip, nu am casa si nici tara, si nici loc pe pamantul asta sa ma defineasca. Caci eu nu stiu cine sunt si nu am stiut niciodata. Caci eu nu am stiut de unde am venit si nu voi sti niciodata. Caci aici si astfel sunt acum, dar totul trebuie sa fi inceput de altundeva. Caci mereu, ca sa ajungi undeva, trebuie sa pleci dintr-un alt loc. Si eu am uitat unde a inceput drumul meu. 

M-am ratacit. Demult, demult de tot, inca de pe vremea cand vantul imi suiera numele printre frunze de copaci, iar vietatile cerului imi strigau numele dupa cantul pasaresc. Iar eu le auzeam si plecam dupa ele, urmandu-le pana dincolo de linia orizontului pe care acum nu mai pot sa o ajung. Caci picioarele nu ma mai tin asa cum ma tineau odata, cand ideea de corp si simtul durerii imi erau straine, iar spiritul meu putea sa zboare oriunde, liber ca pasarea cerului, sau ca o adiere sau ca o raza de soare, stralucitoare si taioasa in vazduh. Puteam sa vad toata frumusetea, toata perfectiunea unei lumi mici si simple in care ma asezam ca o piesa la locul ei si in care simteam ca ma potrivesc mai mult decat oriunde. Eram alta. Si totusi aceeasi. Eram o pasare, un nor, o apa, un pumn de nisip - eram nimicul si totul pe care il voiai tu. Iar acum... nici nu mai stii, si nici nu ai mai putea sa ma chemi cu tine, caci nici nu imi mai stii numele... si eu nu pot sa iti raspund. Pentru ca nu te aud. Si nici nu as avea ce sa mai aud.

Calcaiul lui Ahile

Isi duse mana la gat. Acolo, sub degetele ei, intre claviculele tari si pronuntate ce se conturau sub piele, era un spatiu mic si alb. Un spatiu gol in care isi putea afunda aratatorul pana adanc in gatul moale, simtind dedesubt pulsatia indepartata a venelor. Era ca si cum putea auzi prin buricele degetului intregul freamatal trupului, vag totusi, ca o soapta a unei vieti secrete ce-si gasise lacasul intre peretii ingusti ai gatului. O idee ca ar putea avea un boboc de floare incoltit sub piele, hranindu-se din sangele-i dulce si din razele de soare ce-i patrund trupul la suprafata,  pustiind-o de viata, o facu sa tresara. Un nufar mic plutind pe piele ca pe valuri, un parfum otravitor ce o va omori incetul cu incetul pana ii va cuprinde tot trupul. Dar alunga imediat ideea nebuneasca ce o inspaimantase in imaginatia ei bolnava. Acolo, in acel spatiu mic si alb nu putea trai nimic, caci era gol si pustiu, ca un punct mort, izolat de restul corpului.

Si totusi, era un loc pe care il simtea vulnerabil ca pe un calcai al lui Ahile, in care se astepta din moment in moment sa fie strapunsa cu o sulita si sa-si gaseasca moartea. De aceea nu se sfia sa-i fie teama, cand isi ridica degetele aproape intr-un gest inconstient, de aparare, protejandu-si golul de ochi straini, flamanzi ai dusmanului imaginar.

Intre clavicule era refugiul unde se strangea durerea ca un nod in gat ce o sufoca incet-incet si din care izbucneau sunetele straine ce vorbeau strangaci in cuvinte sentimentul de neputinta. Un loc unde parea ca se casca o prapastie, o gaura in propria-i fiinta si pe care se chinuia sa o prinda de margini cu degetele ca doua ace, cusand ruptura ce ameninta sa-si urmeze cursul in jos, spre piept, la inima, cand nu va mai simti nimic, iar, inghitita de un gol urias, nu va mai ramane nimic din ea - decat spaima si praf.

Copila cruda

Cineva spunea ca aprilie este cea mai cruda dintre luni. Nascuta in aprilie crud, imi pare ca sunt tare si far' de gust, necoapta in zilele tineretii mele, asa cum ma clatin nesigura de pe o parte pe alta, ca florile de mar smulse din pomi mult prea devreme, si purtate de vantul nemilos, despicandu-se in scurt timp in ramasite de petale albe, ce ar fi putut sa inveleasca candva un fruct rosu si puternic, greu de zeama si de viata sub frunzele ce-l protejau.

Norii se desfac

In amiaza rece, cand nasul rosu al soarelui se ascunde, lasand dare de umezeala pe cerul meu asezat deasupra ierbii peste care zac intinsa, cer dreptul la visare, cu gandurile inghetate in timp. Cumva, nu mai fac legatura, iar norii dusi de vant care se desprind in bucati lunguiete, plutitoare, imi par spuma alba a laptelui meu de dimineata, smantana desprinsa pe marginea canii fierbinti, pe care o invart energic cu lingurita, sa se amestece intr-un cerc stramt, dulce pe cerul gurii mele. Asa, aici, imi pare ca la fel se invart si norii, si cerul, dupa voia mea, asa cum sunt de fericita si-mi pare ca lumea toata sta doar la o invartitura de deget, la un amestec de spuma sub suprafata rece, de metal, a linguritei mele.