Stabilitatea 1

Uneori uit cine sunt. Imi uit fața, imi uit vocea, imi uit trupul si formele care, unite, ma compun in chip uman, asa cum ma privesc ceilalti, dar asta nu as putea sti oricum. Uneori ma caut innebunita si nu stiu unde sunt, daca am disparut sau daca tot ce ma inconjoara e un vis, daca pot fi vazuta ratacind infrigurata pe strazile lungi si intortocheate in labirinturi, sau daca m-am prefacut intr-o fantoma trista si singuratica pentru vecie. Sunt atat de obosita incat simt ca o sa cad, capul mi se invarte - dar vai, acesta nu este capul meu, caci nu reusesc sa-l vad, iar singura stabilitate o gasesc in maini - in degetele astea scurte si diforme ca de papusa rupta. Atunci am o nevoie disperata sa-mi privesc chipul intr-o oglinda, sa imi amintesc doar ochii aceia in care pot sa imi recunosc privirea ce cauta disperata un raspuns. Si atunci il primesc. Pentru ca stiu ca daca imi opresc gandurile, intregul trup ramane o forma fleasca, fara mimica, nemiscat ca o papusa de carpa. Pentru ca stiu ca acolo, undeva in pupilele acelea marite de frica, sunt eu, indiferent daca sunt o culoare sau o cantitate de lichid... indiferent daca sunt piele, sau muschi sau oase. Sunt eu. Ma regasesc si atunci pot trage usurata aer in piept, imi simt picioarele atarnand grele din trup si lipindu-se incet de pamant, asa cum lipesti o meduza pe nisipul umed. Realitatea pierduta pentru o clipa se intoarce la mine si pot ... in sfarsit am siguranta cuvantului ''pot''.