Nu-mi spune numele. Eu nu am nume, nu am chip, nu am casa si nici tara, si nici loc pe pamantul asta sa ma defineasca. Caci eu nu stiu cine sunt si nu am stiut niciodata. Caci eu nu am stiut de unde am venit si nu voi sti niciodata. Caci aici si astfel sunt acum, dar totul trebuie sa fi inceput de altundeva. Caci mereu, ca sa ajungi undeva, trebuie sa pleci dintr-un alt loc. Si eu am uitat unde a inceput drumul meu.
M-am ratacit. Demult, demult de tot, inca de pe vremea cand vantul imi suiera numele printre frunze de copaci, iar vietatile cerului imi strigau numele dupa cantul pasaresc. Iar eu le auzeam si plecam dupa ele, urmandu-le pana dincolo de linia orizontului pe care acum nu mai pot sa o ajung. Caci picioarele nu ma mai tin asa cum ma tineau odata, cand ideea de corp si simtul durerii imi erau straine, iar spiritul meu putea sa zboare oriunde, liber ca pasarea cerului, sau ca o adiere sau ca o raza de soare, stralucitoare si taioasa in vazduh. Puteam sa vad toata frumusetea, toata perfectiunea unei lumi mici si simple in care ma asezam ca o piesa la locul ei si in care simteam ca ma potrivesc mai mult decat oriunde. Eram alta. Si totusi aceeasi. Eram o pasare, un nor, o apa, un pumn de nisip - eram nimicul si totul pe care il voiai tu. Iar acum... nici nu mai stii, si nici nu ai mai putea sa ma chemi cu tine, caci nici nu imi mai stii numele... si eu nu pot sa iti raspund. Pentru ca nu te aud. Si nici nu as avea ce sa mai aud.
E ciudat cum adesea când trec pe aici mă regăsesc în proporţie de 90% în ceea ce scrii. Mă străpung fiori adânci...
RăspundețiȘtergereScrii frumos, real, ai metafore superbe! Continuă, te citesc cu interes în puţinul timp pe care-l am.
O seară frumoasă!
Rebeca.C
Luati de vartejul vietii putem uita de unde am plecat si incotro ne indreptam, dar stiu sigur ca identitatea nu ne-o putem pierde. Este bine sa ne regasim singuri, sa avem dialog cu noi insine.
RăspundețiȘtergereasa simt si eu acum....ma regasesc in postarea ta....superb ..am ramas fara cuvinte...caci ale tale chiar m-au atins
RăspundețiȘtergerene ratacim in noi cand uitam drumul spre realitate...
RăspundețiȘtergereTu ai uitat de unde a inceput drumul tau, eu nu stiu care e drumul.
RăspundețiȘtergerede ce conteaza numele?
RăspundețiȘtergeretu poti fi oricine vrei.
Cred ca oricine simte, la un moment dat, toate astea.
RăspundețiȘtergereFrumos articol.
Rebecca C: Ma bucur ca simti asta. E ciudat cum cuvantul "ciudat" se repeta mereu in comentariile voastre, se pare ca e un cuvant care ma caracterizeaza, sau cel putin imi caracterizeaza scrisul:) Iti multumesc pentru complimente si pentru faptul ca ma citesti in continuare cu atata interes. Conteaza mult, sa stii. Iti doresc si tie o seara frumoasa!
RăspundețiȘtergereQED: Acel dialog este permanent acolo caci, chiar daca incercam sa o ignoram, vocea mintii se cearta mereu cu cea a sufletului in alegerile pe care le facem in viata. Noi trebuie doar sa ascultam si, ca un judecator in cea mai importanta sentinta a vietii noastre, sa facem alegerea corecta.
Rosia L, Maya: Da, si eu cred ca la un moment dat, toate aceste sentimente trec prin sufletul fiecaruia. E momentul incertitudinii, in care incercam sa ne cautam o identitate.
Joanne: si atunci ce am putea face...trebuie sa ne facem si un loc in realitate pana la urma, nu-i asa? Nu putem trai tot timpul inchisi in noi.
Nymphetamine: asta e atitudinea pe care o caut si eu :)
Ma regasesc asa mult in ceea ce ai scris..m-am pierdut si eu demult si nu stiu cand ma voi regasi
RăspundețiȘtergereNe regasim atat de mult in ce scrii tu,pentru ca putini sunt capabili sa nuanteze adevarul atat de frumos...e ca si cum ne -ai citi sufletele,fara sa-ti propui.
RăspundețiȘtergereIar "CIUDAT" e un sinonim al originalului, neasteptat de personal.
Fii mereu Tu ;)