Calcaiul lui Ahile

Isi duse mana la gat. Acolo, sub degetele ei, intre claviculele tari si pronuntate ce se conturau sub piele, era un spatiu mic si alb. Un spatiu gol in care isi putea afunda aratatorul pana adanc in gatul moale, simtind dedesubt pulsatia indepartata a venelor. Era ca si cum putea auzi prin buricele degetului intregul freamatal trupului, vag totusi, ca o soapta a unei vieti secrete ce-si gasise lacasul intre peretii ingusti ai gatului. O idee ca ar putea avea un boboc de floare incoltit sub piele, hranindu-se din sangele-i dulce si din razele de soare ce-i patrund trupul la suprafata,  pustiind-o de viata, o facu sa tresara. Un nufar mic plutind pe piele ca pe valuri, un parfum otravitor ce o va omori incetul cu incetul pana ii va cuprinde tot trupul. Dar alunga imediat ideea nebuneasca ce o inspaimantase in imaginatia ei bolnava. Acolo, in acel spatiu mic si alb nu putea trai nimic, caci era gol si pustiu, ca un punct mort, izolat de restul corpului.

Si totusi, era un loc pe care il simtea vulnerabil ca pe un calcai al lui Ahile, in care se astepta din moment in moment sa fie strapunsa cu o sulita si sa-si gaseasca moartea. De aceea nu se sfia sa-i fie teama, cand isi ridica degetele aproape intr-un gest inconstient, de aparare, protejandu-si golul de ochi straini, flamanzi ai dusmanului imaginar.

Intre clavicule era refugiul unde se strangea durerea ca un nod in gat ce o sufoca incet-incet si din care izbucneau sunetele straine ce vorbeau strangaci in cuvinte sentimentul de neputinta. Un loc unde parea ca se casca o prapastie, o gaura in propria-i fiinta si pe care se chinuia sa o prinda de margini cu degetele ca doua ace, cusand ruptura ce ameninta sa-si urmeze cursul in jos, spre piept, la inima, cand nu va mai simti nimic, iar, inghitita de un gol urias, nu va mai ramane nimic din ea - decat spaima si praf.