- - A., unde te-ai dus ? Esti cu mine, A., totul este
in regula, intoarce-te, spune-mi, ma crezi ? Ma crezi ca nu esti
singura ?
- ....
Te cred. Sunt
aici. Doar. Am imaginea asta. Sunt eu si cu inca cineva – nu pot sa-mi dau seama –
intr-un loc inchis, alb – ba nu, e gri – e in nuante de cenusiu, caci toate
culorile au palit de mult in lumea despre care iti vorbesc... iar eu stau
culcata pe jos, rezemata de tepi precum bare ale unui gard de fier ce ma
imprejmuieste. Iar ea este de partea cealalta a gardului se intinde spre mine
in fiecare dimineata si ma hraneste cu mainile ei, caci suntem singurele ramase
aici, ma hraneste ca pe un invalid, caci se pare ca mi-am pierdut vlaga demult,
ma hraneste cu lingurita – unicul obiect material pe care am sansa sa-l vad
aici.
Acel betigas argintiu curbat la
un capat si care se indoaie la fiecare miscare a capului meu cand ma oglindesc
in el – dar nu, nu sunt eu cea care se indoaie, nu lingura – nici ea - ci ea –
ea, reflexia mea de cealalta parte a gardului – si e vie, si e matura... si cu
mult mai puternica ca mine...
Eu sunt mica, ingramadita precum
sacul de oase ce am ajuns, lasata sa zac intr-o rochie alba patata de mancarea
ce nu reuseste sa intre in mine si imi iese prin toate gaurile corpului, prin
pori, prin ochi – de peste tot – odata fortata inauntru de obiectul acela greu,
de metal, ce isi face loc inauntru parca pentru a scormoni inauntrul meu cu
brutalitate si foame, si nu pentru a ma ajuta ; iar ea e mare, mare si
curata – singurul sentiment pe care il pot formula in legatura cu ea - curata...
ca o statuie mareata de marmura alba al carei zambet fals a intepenit pe chipul
ce ma sperie... pe chipul meu, inchis in al ei... o statuie ce se intinde spre
mine sa ma hraneasca, iar capul si oasele, si toate venele mele ce ma dor par
asa deoarece imi sunt toate stranse si innodate in fire legate la perfuziile de
viata ce doar ea poate sa mi le umple, si asta doar daca vrea, intr-un gest ce
se vrea de mila si profunda compasiune. Si desi sunt ingrijita si nelasata de
izbeliste in locul fara de colturi si culori – in locul fara de nume, fara de
inceput si fara de capat, fara de timp si fara de substanta vie sa curga prin
el, fara de zgomot sau curbe – doar suprafete de cenusiu, suprafete de mort, de
incremenit peste tot in jurul meu – de papusa de piatra de cealalta parte a « patutului
meu cu gratii » , nu stiu de ce – am sentimentul ca sunt violata pe
dinauntru, iar cu fiecare miscare a ei venita sa-mi aline golul din stomac,
intregul corp mi se incordeaza si bubuitul inimii venita tocmai in gat ca un
semn de avertizare, cu o frica paralizanta fata de pericolul strainei, risca sa
ma lase fara de aer de fiecare data... Iar eu am nevoie mai multa de aer decat
de hrana ei murdara, (i)materiala.
Diluare :
Cand
pustietatea ajunge sa fie insuportabila in cusca mea fara de gratii, fara de
ingradire, fara tortionar – incep sa ii ametesc pe toti, sa ii incremenesc in
ura mea, si – astfel imobilizata pe strazi, pe drumuri izolate, in blocuri
aglomerate sau in somnul ei fara de gust – imbrac lumea in negru, azvarl
panglici de doliu la ochii ei cascati de surprindere si o strang – ah, o strang
tare – o strang pana in adancul fibrelor ei, pana ii plesnesc nervii, pana
ochii i se prefac in apa, iar intelegerea faptului la care a fost supusa si
teroarea constientizarii acelei pierderi incepe sa curga din ei precum o apa
nesfarsita ... pana o doare. Caci daca eu am sa mor, am sa-i leg pe toti la
ochi cu negru, sa nu se mai uite la mine, sa nu (ma) mai vada – iar panglicile
toate sa se innoade intre ele, sa ii ridice sus in aer, acolo unde au pretins
atata timp ca au vrut sa ajunge sa zboare, si sa ii spanzure de nori.
Caci de
eu am sa mor, am sa orbesc toata lumea asta, am sa o leg la ochi si am s-o
spanzur cu propria vedere, cu propria viziune a acestui pamant, cu propria
nonculoare a sentimentelor ei – a nesentimentelor venite si ramase pentru
cenusiu pentru totdeauna. Si dupa ce am s-o ucid, am s-o readuc la viata, doar
ca s-o las apoi sa traiasca mai departe in frustrare, intrebatoare pentru
totdeauna si flamanda dupa singura simtire adevarata pe care au avut-o vreodata
in viata lor si pe care i-am facut sa o uite – momentul in care eu i-am omorat.
Si i-am trimis inapoi pentru ca, dincolo – in moarte
– compania lor era chiar mai rece, mai insuportabila si nu aveam nevoie de ea. Ma
desprind cu fericire. De ei... traiasca dara. Vii si morti intr-un trup de
pamant in care nu stiu a creste sanatoase sentimente pe maracinile vesnice ale non-vietii
lor, non-sufletului, non-existentei.