Pot sa mor in inima ta?

M-am deprins atat de mult cu tine incat, atunci cand ochii-mi nu te vad incep sa mi se usuce in genuni cascate de seceta neagra, curgand sange inghegat la margini, nesfarsit, caci mi-a devenit murdar de cand curge fara oprire, fara o mana sa-l opreasca sau sa-l curete – lichid proaspat peste lichid vechi, sange in sange, durere in rugina, usturime peste rana... Si numai cand te au, pleoapele-mi se pot intoarce linistite peste ochiul innebunit, cu viata proprie parca, ce nu se linisteste o clipa fara medicamente in cavitatea lui de sange, acolo, in gaura din cap, unde numai el poate transmite substanta inapoi la mine, diluata recomfortant in imaginea ta... iar si iar.

Daca trece prea mult timp peste lipsa ta, gatul incepe sa mi usuce ca de o sete nebuna, sete de sangele tau, ca si cum as fi un animal ce sufera dupa asa ceva, ca si cum trupul, intrat in febra, nu mi se poate controla si degetele-mi tremura dupa trup cald, dintii-mi tremura dupa carne cruda... organele-mi uscate dupa lichid dulce uman... si incep sa alerg atunci. Ca o nebuna, crime dezordonate in urma mea, corpuri muscate brutal, la intamplare, trupuri frumoase sau urate, tinere, batrane – iubite cu ura salbatica, lasate de izbeliste, tipand in durere cursa dintr-al meu...o carare sinuoasa, ratacitoare, a distrugerilor prin orasul mocnind a viata, cu luminile-i neobosite pulsandu-i in ramificatii nesfarsite de la departare, ispitindu-ma chinuitor la cadere... Nebunie murdara, obsesie, chin, foame... si cautare. Da, cautare... Dupa un singur miros. O singura piele. Un singur sange.

Un singur corp in care doresc sa ma cufund ca intr-o a doua piele care sa ma imbrace, o singura substanta in care doresc sa ma diluez ca intr-un alt doilea sange. O singura persoana in care doresc sa dispar ca intr-o gaura neagra vie, permitandu-i sa ma omoare chinuitor, inghitindu-ma progresiv inauntru. O singura persoana in care doresc doar sa exist, si nu sa o ucid. Ca pe celelalte.

Diluare :

Daca trece prea mult timp peste lipsa ta, o sa incep sa lipsesc si eu... sa lipsesc din mine, ca si cum as pleca incet, iar sufletul meu insingurat m-ar parasi pe ascuns, hoinarind orb si trist dupa tine.

N-ai sa ma lasi sa mor asa, nu-i asa ? Nu ai sa ma lasi in urma, nu ai sa pleci fara mine... Dar deja ai facut-o, ce tot spun eu aici. Esti atat de departe incat nu am cum sa te mai ajung. Nu stiu daca o faci, dar daca privesti vreodata inapoi, iti amintesti vreodata ca ma iubesti ? Sau tot ce simti e doar mila si tristete ?

Nu ma intrista de mine, rogu-te. Nu ma insingura mai mult decat sunt. Nu ma desfiinta de mine, nu ma pustii, nu ma ucide de mine insami.

Pot sa mor in inima ta ?...

Poti sa ma tii pentru totdeauna acolo, chiar si cand n-o sa mai fiu, pot sa-ti mai aud vocea chiar si cand nu voi mai putea sa te ating... poti sa-mi spui cuvinte calde cu un suflet ce doar eu ti-l vad, de acolo dinauntru, de unde mi-am gasit loc dupa ce l-am parasit pe al meu... si nu cu trupul cum o faceai inainte ?

Poti sa nu-mi dai drumul niciodata ? Pentru ca eu nu vreau ... Nu vreau sa te parasesc.

(Imi dai voie sa imi gasesc acolo pat de rug si ultima suflare, imi dai voie sa ating poale de muschi alb si ma intind in genunchi peste ele, sa sarut pamant rece si acesta sa-mi fie singura linistire, singura hrana... caci dragostea ta-mi va fi hrana pentru suflet .)