Daca te
uitai in ochii ei acum, nu ai mai fi putut sa vezi nimic. Pupilele marite,
acoperind mare parte din ochi, pluteau intr-o masa rosie, translucida, de vene
sparte, iar sprancenele deosebit de expresive ce ii incadrau inainte, acum se
conturau imobile deasupra. Nu as fi putut spune ca era de la oboseala sau
dintr-o imensa lupta interioara care acum se oprise brusc, negata,
materializata intr-o paralizie rece, stramba totusi in modul chinuit in care
era jucata (caci ochii si gura uscata o tradau), dar ce ai fi putut afirma cu
siguranta era ca... fiinta daramata pe care o aveai in fata ta era intr-o stare
de spirit oribila. Critica. Daca imi permit a spune.
Diluare :
Ma
oprisem. Asta era tot ce puteam realiza in
acel moment, singurul gand ce mai putea fi formulat cu siguranta in mintea
orifianta in care traiam in ultima vreme. In tot acel zumzet continuu, in tot
acel urlet ce-mi devenise nivelul minim de sunet la care mai puteam fi ajunsa,
cu care mai puteam defini in normal lucrurile percepute in jurul meu... o
singura idee. Gandul asta. Simplu. Ca un firesc, venit pe neasteptate si imbratisat
imediat ca pe acest firesc... – m-am oprit.
Nu,
gresec. Nu m-am. « Ma » ar
fi sunat mai potrivit avand in vedere ca ideea venise a fi constientizata abia
acum, iar linistea adusa cu intelegerea acestui fapt – atat de imbucurator si
simplu totodata – ca o atingere imperceptibila de apropiere a unui corp strain asupra
ta – abia acum fusese asimilata. Efectul de relaxare fusese instant,
revarsandu-se in tot corpul ca un lichid rece, intepator si infiorat curs parca
peste o masa nedefinit de uriasa de lava incinsa, dar reactia atat de violenta
incat abia m-am abtinut sa nu ma cutremur in spasme chiar acolo, pe loc si sa
intru in pamantul de sub mine.
Dar
nu - nu nu nu nu nu – in niciun caz.
Acest lucru era cu desavarsire in afara discutiei. Caci, atat de simpla venise
si explicatia odata cu sentimentul – si cea mai simpla miscare ar fi dezlantuit
iadul prins inauntru cu un lacat foarte fragil.
Si, usor,
constienta ca sunt prizoniera unei paralizii crude, a nevoilor fizice in mod
evident imposibil de a mai fi indeplinite, si a fortelor salbatice amortite
doar pentru o secunda ce nu stiam cat va dura in noua realitate creata, ce nu
parea a functiona dupa legile celei vechi, am oftat. Un oftat vag, interior, prelung, ce
nu a fost perceput sub nicio forma afara de fiintele insensibile prezente
acolo, - un oftat tras cu greutate, in sufletul dinauntru, ca un shot ametitor, exprimand toata
revigorarea si linistirea resimtita... Cu
atata tristete totusi, caci era in singuratate. Ca intotdeauna... In
singuratate, numai in mine insami. Numai sinele obsedant care se hotareste uneori sa fie
milostiv, sa imi lase spatiu... Niciodata din afara. Niciodata impreuna,
niciodata tu, niciodata aici...
De ce nu
imi poti aduce tu linistirea, ma intreb. De ce nu ai putut. Caci acum e prea tarziu si pentru asta.
...si
totusi, nu ma pot abtine sa nu te astept inca. Desi nu te mai chem. O, nu asta,
demult nu asta...
Am
clipit. Prin pupilele dilatate lumea parea si mai groteasca decat era inainte,
iar nesomnul o pictase in culori de sange, curgandu-mi neincetat peste ochi,
murdarindu-ma cu nesentimentul ei, spargandu-l in bucati albe ca de oase - scrasnet
ascutit - in vorbele ei ce suna a tipete hidoase chiar si incete cum sunt
acum...
Dar nu
inteleg, vedeti voi, nu inteleg...
Cum se
face ca noaptea devine mereu zi, florile moarte renasc la primavara, puii de
pasare cresc si se dezvolta in plinatatea zborului, larve de flori...larve de
insecte... larve de animale. Toate devin fluturi, toate cresc intr-un miez
perfect al frumusetii ciclului lor de viata...
...iar
voi va faceti pe zi ce trece mai urati.
Larve de
oameni.
Nenorocite,
oh, nenorocite larve. Numai alaturi de numele vostru putea cuvantul asta
vreodata suna murdar, infiorator,... insuportabil. Imposibil.
Ca si cum
nu ar fi trebuit sa existe niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu