Nu te-ai
gandit ca felul in care isi scot oamenii copiii mici dimineata la aer este
asemanator cu modul in care isi scot cainii ? In carucioare sau legati cu
lesa de bratele stapanului, ei sunt precum niste papusi umflate cu par si piele
in mainile lor, doar ca sunt vii si dau din coada sau ganguresc la comanda.
Mici si fara de judecata, suntem una cu animalele, avem nevoie de ajutor sa
traim – dar mai presus de asta, nu suntem liberi, asa cum nici ele nu sunt
lasate sa fie...
Dimineata,
ore umezi in rasarit, cu ochii lipiti ca la puii abia nascuti care nu stiu inca
cum sa vada, sa-si vindece privirea de lumina asta murdara de afara, eu
traversez incet strazile, ma misc moale, ca prin vis sau ca un nenorocit care a
uitat sa mearga... si prizonieri cu lesa imi trec prin fata, miscandu-se repede
ca rolele incetosate de film, inainte sa apuc eu sa ii vad... tortionari cu
biciul urmarindu-i din spate, custi mobile ingradindu-i din lateral si ordine
puternice de tacere ghidandu-le miscarile, imobilizandu-i cu de-a forta langa
ei...
Sunt moarta, nu am murit inca, draga
mea ? Suntem inca aici? Eu vad asta sau e un cosmar? – eu sunt in acele custi
hidoase sau ei – si atunci de ce ma doare asa de tare durerea lor ? De ce
simt inutil, de ce ma imbolnavesc singura de sentimente imaginare... De ce nu
pot sa-mi vindec sufletul de boala asta necunoscuta care ma consuma
incet ? De ce nu pot sa-i vindec pe ei de neputinta, de ce nu dau glas
amaratilor, de ce nu ridic mana la ei – la acei nenorociti, de ce nu dau la o parte
mana care ma ii loveste, de ce nu opresc sunetele schingiuite care
imi va vin din gaturi precum niste cutite aruncate cu furie de animalul
indurerat ce traieste in voi si nu se lasa doborat... De ce nu pot sa inchid
ochii. Si intreaga lume sa cada moarta. Si fericita, linistita in acea moarte.
Diluare:
Suflete
analfabete purtate in carucioare de handicapati de cele mature, suflete
handicapate de sentiment purtandu-le pe cele mature de prea mult in carucioare,
caci daca s-ar misca acum s-ar sparge si gandurile le-ar curge ca printr-o sita
trista de sange sufletesc prin toate gaurile taiate in ei de lumea asta...
Suflete completandu-se unele pe altele – mature, bolnave de nesentiment sau
imature, aproape deranjante in plansetele lor de sensibile... Suflete. Mari si
mici, iubitoare sau al caror singur sentiment ramas este grija, strangandu-se
unele intre altele in viata asta, cu buzele vinete de raceala in trupurile ce
le tin prizoniere, suflete insetate de caldura si bolnave de emotie. Cautand
linistirea numai impreuna, intelegand caldura numai langa un altul, invatand
viata numai prin iubire. Sufletele nu pot intelege a trai decat prin iubire.
Daca nu inveti sa iubesti niciodata, atunci ar fi cazul sa te intrebi unde ti-ai
pierdut sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu