Scrum de durere, filtru de speranta

Oamenii care te forteaza, care te trag cu de-a sila in afara, mai mult te imping la loc inauntru, foarte rapid si mai adanc ca niciodata in tine insati... ca un bumerang venit invers.

Si e urat acolo, stii ? Chiar daca eu credeam ca e cel mai placut loc – si singurul, de altfel – in care simt cuvantul « acasa » si in care durerea se preface in alinare... de fapt se prefacea in stationare. Intr-o stare de coma profunda in care nu simti nimic pentru ca nu iti mai permiti sa simti ceva. In care stii ca, de ai face-o, nu ar fi decat emotii dureroase, atat de chinuitoare si scrasnind precum fiarele in toate ungherele fiintei doborata de sunete incat... preferi sa le inchizi decat sa alegi sa le vindeci cumva.

Am trait atat de mult acolo, inauntru, am respirat atat de mult aer inchis de camera mortuara, am adormit de atatea ori pe pat de crengi in gandurile mele cele mai negre si am lasat molii si insecte insetate sa se hraneasca din mine, putin cate putin, in fiecare zi, pana cand am ajuns sa nu le mai simt... incat. Imi este asa de greu acum sa realizez ca se poate trai si in afara, si inca atat de bine, atat de liber. Pereti care inainte imi pareau largi, acum au devenit infiniti, granitele au capatat alte limite, mai indepartate decat credeam ca am sa pot cuprinde vreodata cu mintea...sau cu sufletul. Si frumusetea... Oh, frumusetea ! O definitie cu totul noua in mintea mea, asta pentru ca nu cred sa o fi simtit niciodata cu adevarat pana acum. Nu ii zic fericire. Nu consider inca sa o fi inteles pe deplin sub aceasta forma, dar, pentru moment, « frumusete » suna bine. « Frumusete » simt cand sunt cu tine, « frumusete » simt cand sunt afara, « frumusete » simt cand realizez ca sentimentul ei e cu adevarat real... E cu adevarat aici. Si nu e ipocrit, sau murdar, imaginat, sau prefacut... E real. Ce inseamna real oare ? De ce nu am stiut oare niciodata pana acum ? De ce refuz cateodata sa il accept chiar si acum?

Daca ai sa tragi cu ghearele de mine sa ma eliberezi nu am sa te las niciodata sa ma atingi. Daca pumni se vor strange in jurul lanturilor mele sa le rupa, le prefer stransoarea lor - fiarelor reci, lipsite de viata, lipite de incheieturile-mi ce-mi par vinete acum doar in imaginatie, doar ca o amintire, caci lipsa lor nu a existat parca niciodata in mintea mea. Mereu acolo, mereu cantand durere in sange, si sange in spatiile intepenite in mainile mele, precum o crucificare, dar de data asta nu cu cuie sau rugina de fier, de metal. Ci cu cuvinte. Cuvinte mari si urate care au inghitit sufletul din mine cum ar inghiti gigantii niste ochi sangeranzi inca, proaspat smulsi din corpul gazda cu usurinta de parca ar dezlipi autocolante de corp, si nu bucati din el.

De aceea nu te las niciodata sa ma iubesti cu cuvinte. Cuvintele nu ma iubesc pe mine, cuvintele nu (ma) ajung... Nu cu cuvinte ai sa mangai tu inima ce cu maini mari si nesigure o cauti noaptea pe sub tricou, nu cu degete bajbaind pe intuneric ai sa atingi miez de fiinta calda, nu cu palme reci ai sa cuprinzi suflet de aer ghemuit usor, ca o respiratie, intre coaste. Ci cu gura. Oh, cu gura... Daca ai putea sa-l chemi incet, si dulce prin gat, atunci cand te lipesti de el, moale la inceput, si apoi sigur si profund, cu buze adancite in piele, atunci, fara de cuvinte, geamatul tau va sti sa aduca geamat din sufletu-mi ce nici nu stiam ca stie sa vorbeasca... sa se bucure, sa raspunda... sau sa existe.

Atunci. Dandu-mi drumul, ma vei avea...