Nenorocitii plang in sinea lor lacrimi mai amare decat noi. Cei ce-mi sunt muti tipa ragusit inapoi, iar glasuri nerostite gem nedeslusit prin suflete, gaurite de la atatea sunete si, in consecinta, cu o perioada mai scurta de viata ca cele obisnuite. Cei ce orbi imi sunt, iubesc mai frumos, caci ei nu au imagini sa le murdareasca sentimentele... Cei ce sub apa-mi traiesc, sufera inca si mai mult, caci ei nu pot varsa lacrimi... Cei ce sub pamant mi s-au odihnit, au incremenit in emotia lor nemiscata, s-au calcificat in lacrimi-lor ce nu au mai avut unde sa curga, au putrezit in lipsa de aer sa le imple plamanii aspri in lipsa de cuvinte curse din ei. Au murit in lipsa de iubire, iar sufletele le-au putrezit odata cu ei, (in ei, prizoniere pe vecie ale unui trup uman - ... cel mai nenorocit trup in care ar fi putut sa-si gaseasca sfarsitul.) Daca ai sa deschizi vreodata sa privesti in trupuri de astfel de amarati, ai sa te imbolnavesti de duhoarea sufletelor lor arse, victime carbonizate ale sentimentelor ce, neeliberate vreodata, le-au mancat de vii inauntru.
Multele fete ale sufletului meu copil inca in momentul decesului nu s-au identificat niciodata la disectia finala, cicatricile grotesti nu si-au aflat nicicand cauza, iar moartea prematura in sine insusi a unui trup de altfel tanar si perfect sanatos nu a putut fi explicata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu