Nu stiu
de ce am deschis o pagina de caiet in seara asta. Imi aduc aminte, insa, ca mai
devreme plangeam in oglinda si gandeam.... si ma gandeam la tine. La tine –ala
care nu existi / aia care nu existi / aia care nu existam.
Asa cum
eu nu stiu sa exist fara tine, oare tu cum faci fata ?
Asa cum
eu ajung in fiecare seara acasa sa scriu despre tine, tu o faci vreodata –
scrii despre mine ? Daca eu nu exist in lumea mea, oare tu vorbesti despre
mine in a ta – oare de aceea continui inca sa traiesc – cineva, undeva,
vorbeste despre mine – si astfel ma hraneste cu iubire sa continuie sa traiasca
sufletul meu, sa nu se piarda, asa cum inima-mi traieste cu aer ?
Ce patetic suna ce tocmai am spus.
In fiecare zi. Sufletul trist si rece se
trezeste in diminetile inabusitoare de august si are grija de corpul de copil
in care traieste – il spala, il ingrijeste, ii spune vorbe de alinare cand este
pe punctul de a-si pierde mintile si a pune capat vietilor amandoura – atat a
carnii, cat si a spiritului – de aceea sunt eu aici – sa te ajut sa nu cazi...
(« A.
Sunt aici, A., uita-te la mine ! Sunt aici... »
Nu stiu
de ce, cuvintele astea ma calmeaza mai mult decat orice altceva)
Imaginile
isi vorbesc in oglinda una alteia si echilibrul a fost restabilit...
Pe gat
simt gust de suc de morcovi si in gura gust, intr-adevar, bucati de leguma
moale – imi dai sa mananc ca la copii, mai ? – si pe piele mirosul
recomfortant de crema ameteste creatura mica tocmai inainte sa fie innecata de
depresie prosteasca in lacrimi de nimic curse dintr-o inima umana de nimic –
caci eu iti sunt sufletul si eu nu am plans acum.
Imi canti
cu voce linistitoare inainte sa adorm, inainte sa incep sa uit si sa ma intorc
la mine... – da, caci gandurile iti sunt prea nocive, ai nevoie de mine sa nu
mori de gandurile tale, ai nevoie de tine sa iti murdaresti mainile de sangele
lor inainte sa provoci victime mai grave in realitatea cea urata... Ai nevoie
de mine sa ucizi ca sa nu te sinucizi.
Dar nu
pot sa-ti dau ce-mi ceri, vezi tu... Nu pot sa iti ofer iubire, nu te pot
lasa nici sa o cauti, sa o accepti, sa (te) iubesti, sa . Nu-ti pot permite sa-(mi) murdaresti inima cu sentimente pentru nimeni-i care iti vorbesc in fiecare clipa.
Nu pot sa
te las.
Vii seara
acasa si te apuci sa imi povestesti. Imi spui de ei – de oameni – iar eu le vad
figurile in mintea ta – baieti, mine blege si seci, fiecare seaca si anosta,
substanta moarta in lichidul acela ce se numeste viata in ochiul pamantean ce
se zbate bezmetic in fata altei fiinte de sex opus ce o crede asemenea lui – si
ma intrebi – pot ? Vrei sa incercam ?
Nu.
Ne doare,
suntem singure, plangem si ne strangem una in alta cand seara vine in patul gol
si trist, avem grija una de alta si mangaiem trupul la fel de trist si gol
atunci cand simtim ca durerea il apasa mai mult decat ar trebui...
Dar nu
asta.
Caci.
Vezi
tu...
In ciuda
a toate, eu seara vin si scriu despre tine.
In
fiecare seara, eu inca scriu despre tine. Desi tu n-ai citit un cuvant...
In
fiecare seara, eu scriu despre tine – vesnicul « tine », nestiutorul
meu amant caruia sentimentele nerostite prin aer fizic nu se risipesc
niciodata...Caci, nemurdarite, nerostite, n-au fost daruite efectiv niciodata. Niciodata prea dulci, prea siropoase – daca nu le-am
cunoscut gustul niciodata. Niciodata prea zgomotoase, niciodata deranjante –
caci nu le-am auzit niciodata. Niciodata prea mult, niciodata sufocant,
niciodata plictisind – caci nu le-am simtit niciodata...
... in fiecare seara ma intorc acasa si scriu despre tine; in fiecare zi, in fiecare seara, de cand imi pot aminti... Cu oricine as fi, oriunde as fi. Eu ma intorc. Si (iti) scriu. Intrebarea este. Tu... scrii vreodata despre mine?
... in fiecare seara ma intorc acasa si scriu despre tine; in fiecare zi, in fiecare seara, de cand imi pot aminti... Cu oricine as fi, oriunde as fi. Eu ma intorc. Si (iti) scriu. Intrebarea este. Tu... scrii vreodata despre mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu