Exercitii de (ne)fiinta inainte de reflux

Nu-ti pasa prea mult de mine, nu-i asa ? Dar nici mie nu-mi mai pasa asa mult de asta, vezi tu ?

Sentimentele mele au inceput sa inverzeasca, in camera miroase a mucegai, iar usile sunt deschise in miez de vara ca vantul sa imi circule absent printre ele si sa-mi curete aroma dulceaga de putregai din parchet, din pereti, din mobila – caci toate lunile astea a fost impregnata aici, inchisa in mine si pe langa mine, fara ca eu s-o fi lasat sa iasa, sau poate e vara... Sau poate e vara de vina. Pentru ca nu a putut sa o faca.

Nu am avut suficiente usi deschise sa o dau afara, dar... simt deja o parte din ea cum pleaca, iar efectul este revigorant.

Tu esti in mine, ziceai ? Ei bine, nu erai, sau – cel putin – nu mai esti, caci nu-mi pot face ganduri despre trecut – si-asa destule ganduri traiesc in mine. Mai nou au data de expirare si le dau afara chiar inainte de pronuntarea acesteia, ca sa am grija, sa fiu sigura ca nu putrezesc in mine.

Credeai ca ai sa traiesti o viata in mine, posibil chiar mai mult – ca ai sa ajungi sa mori in mine, sa te descompui acolo, iar eu sa traiesc cu franturi din tine ce mi-a mai ramas din viata, franturi moarte, dar vii – caci eu exist pentru amandoi. Romantic ar mai fi fost nu-i asa ?

La dracu, stupid !

...........

Diluare:

Imi dau drumul, sterg, dezleg, cad, (nu) simt, (ma) izbesc, cad (pe spate), (ma) indoi din (m/t)ine si aud oasele cum trosnesc. Cum se sparg. Cum s-au rupt. Cum mor. Ca sticla. Ca ghipsul. Ca lemnele. Ca secundele...

In mine, ca intr-o papusa.

Papusa contorsionista.

A cazut.

Pe ganduri.

Pe (ne)sentimente.

Si si-a frant spatele. Spatele de coca tare. Coca tare si alba. (Am crezut ca o facusei rezistenta) si ca ai sa continui sa musti mereu din mine, sa verifici daca sunt suficient de dulce/ sarata/ moale/ frageda/ pufoasa...

Rupta acum. Franta.

Ceva ud, probabil ploaia, a venit si a sfaramat copila din faina dulce, ceva ud, probabil ploaia, a venit si a umflat papusa cu apa, iar papusa s-a facut urata, s-a colorat la fata, pielea, carnea, organele i s-au ingrosat si au plesnit.

E cald. E vara. Si picioarele iti miros frumos. Si pielea iti e dulce, si incheieturile iti sunt parfumate, iar gaurile din tine – luminoase acum – emana ceva frumos, floral, precum un intreg anotimp... nou, proaspat nascut acum, unul complet nou si diferit. Din tine.

Nu mai urasc vara.

Cine esti ? Te urasc, te urasc.... strigai – te urasc ! Toata vara – un « te urasc » - etern - al ploilor mult prea calde sa se numeasca ploi, al florilor mult prea dulci ca sa se mai numeasca flori (au trebuit sa plesneasca in fructe pentru ca nu au mai rezistat existentei si numai asa isi puteau gasi moartea, intr-o forma ce putea sa le permita macar comestibilul fiintelor ucigase ce traiau in afara), al zilelor mele de libertate– mult prea scurte sa le mai numesc de vara... Al iubirilor, al prieteniilor – mult prea fragile sa le numesc ca atare  – iar tu, undeva printre toate saradele verii mele mincinoase – mi-ai strigat doua vorbe.

Doar de atat ai fost in stare sa ma urasti ? Doar de doua vorbe ?

Nu m-ai urat suficient sa ma omori.

De ce nu m-ai urat ca lumea ? De ce nu a fost vara mai urata cu tine, de ce nu au curs ploile mai fierbinti, de ce nu te-au sufocat florile mai tare cu mirosul lor, de ce nu te-au mintit mai tare orele cu soare ranjind a prost, de ce nu mi-au scrasnit mai fals sentimentele.... De ce nu te-am lovit mai mult, de ce nu m-ai omorat mai mult ?

Ca sa vina toamna. Si sa trebuiasca sa mai traiesc o data. Printre frunze vestejite de cires si samburi acri de ne-oameni, intampinandu-ma cu zambete rupte in colturi de gura grosolan desenate cu mult rosu si mult dulce din vara ta de oribil ce ai lasat-o in mine, intr-o poarta de lemn trist primindu-ma inapoi. Resemnati... resemnati sunt dragii mei, resemnati sunt iubitii mei, resemnati sunt mortii mei. Resemnate clipe-mi ne-moarte, ne-traite, re-diluate si intoarse pe dos sa nu se observe cutele de sifonat – dar eu le vad – si puse-mi sunt in brate, sa imi duc inca o toamna cu ele – aceleasi – caci nu le-am folosit cum trebuie sa-mi primesc si eu altele noi... ca toti oamenii.

Ca toate sufletele. Vesele, triste, surazatoare, plangarete – suflete tarcate sau sterse, bulinate sau simple – mergand in fata, la rand – toate – multe - cu clipe de toamna in brate – nou-noute si curatele – sa deschida drumul spre poarta aceea – cea urata – de lemn. Eu cum ar trebui sa vin cu clipele-mi prespalate si sifonate la serbarea sufletelor noi in ajun de toamna – sunt la fel de moarta ca si ce port cu mine – cum sa joc sarada printre frunze vestede de viata... cu suflete tinere si curatele langa – mai noi si mai frumoase decat mine. Profesorul meu nu ar trebui sa ma primeasca asa. Si totusi are sa o faca. De ce zambeste a prost ca soarele-mi de vara si nu ma trimite inapoi pana primesc ce-mi trebuie ca sa-l intampin cum s-ar cuveni ?

De ce toamna-mi zambeste ca o vara proasta si nu ma lasa sa primesc iarna pur si simplu si sa inghet in ea ?...

Caci eu asta vreau – vezi tu – sa vina un anotimp mai milostiv si sa mor odata – ca sa uit – sa uit – ca nu am murit de mana ta – atunci cand nu m-ai iubit destul ca sa ma urasti – atunci, intr-o vara mincinoasa care m-a pacalit chiar si in (ne)sentimentele aruncate cand m-a parasit.