Amour

-Dar ce...

Surpriza barbatului fu urmata de un oftat. Un oftat care nu poate fi transpus in cuvinte, caci sentimentele insasi nu pot fi de obicei... Iar sentimentul lui era unul de iubire. Ca intotdeauna unul de iubire. Dar iubirea din momentul acela era trista. Si induiosata... fata de persoana draga ce sedea alunecata pe jos, langa peretele rece, cu fereastra deschisa deasupra capului, in neputinta de a o inchide sau se clinti pe sine insasi in vreun fel. Totodata, nu scoase niciun cuvant de plangere, ori vaiet. Doar zambi si isi intinse bratele catre salvatorul ei...

Ploua deja de cateva ore implinite... Si furtuna ajunsese pana in casa, rece si intunecata, in ochii ferestrelor orbite de fulger, doborate fara vlaga pe de laturi – in ochii femeii bolnave, zambind trista a resemnare langa ferestrele si mai bolnave de langa ea – caci pe ele nu avea cine sa le aline... nu, nu – nu ca pe ea – ele nu il aveau pe el – dragul de el – care avea sa vina – oh da, si inca cum – si s-o ridice de acolo, ca de obicei... si singuratatea nu va fi fost niciodata posibila in amintirea ei, caci el era cu ea...chiar si cand nu era prezent. Dar nu trebuia sa i-o arate. Nu, nu voia sa il sufoce – ori, altfel, avea sa ii dispretuiasca handicapul – daca nu o si facea deja.

Si in timp ce era ridicata pe bratele lui la loc in scaunul de fier – acel nenorocit, oh, care o tinea prizoniera – zambea.... Zambea inca – caci asa voia sa ramana mereu in amintirea lui – zambind :

-Cat este ceasul ?...

...Cum de ai ajuns acasa asa devreme ?

El nu zicea nimic. Ce ar fi putut sa zica ?

(Arata ca o proasta stand acolo pe jos, ca o carpa, ca un nimic... cum ar mai fi putut sa il atraga in vreun fel? )

Se intinse spre bratele scaunului si il fixa...

(O uraste, oh da, pot sa vad cum o uraste – boala asta – si impreuna cu ea si pe mine...)

Ii aranja patura aruncata in laturi pe genunchii ce tremurau... Da, ii putea simti tremuranzi si suferinzi chiar si in nemiscarea aceea – chiar si in incapatanarea ei – uite-o cum zambeste, Doamne, uite-o cum...

(Ma priveste intr-un fel... Stiam eu ca se va ajunge aici. Compasiunea si grija permanenta pentru un invalid nenorocit nu fac casa buna cu dragostea... Oh, dar a trecut inca si-asa mult timp)

... refuza, refuza sa isi clinteasca buzele acelea incapatanate, sa imi spuna... Sa imi spuna o data – o data doar – si stie ca s-ar elibera, stie ca durerea ar fi mai usoara. Daca ar vorbi cu mine ! Doar daca nu ar fi atat de incapatanata...

(... de cand suntem impreuna. Am atatea pentru care sa-i fiu recunoscatoare...)

Atat de mandra, oh doamna mea... De ce, de ce...

(Oh, iubitul meu, uraste-ma – uraste-ma – si tot nu am sa iti port vreun gand rau vreodata. Tot am sa te stiu langa mine, pentru ca, desi ne cunoastem de atat de putini ani intr-o eternitate de om...)

De ce a trebuit sa vina si asta peste noi, sa nu ne lase linistiti ? Te vad doar – te vad – cat de mult te doare, si ma doare si pe mine odata cu tine... Dar o sa trecem noi si peste asta, o sa vezi. Nimic nu o sa ne doboare daca suntem impreuna. Doar daca m-ai lasa sa ma apropii...

(... e ca si cum nu ai fi plecat niciodata ca sa am cum sa te cunosc... sau cum sa ma despart. Mereu aici... )

...te iubesc, draga mea.

(Te iubesc.)

Diluare

-          - A inceput ploaia si s-au inchis toate tarabele in piata... Nu am mai avut ce sa fac si am luat-o spre casa. Si imi pare rau, nu am reusit sa iti gasesc capsunile alea – toate erau ba prea moi, ba de-a dreptul zbarcite. Si inainte sa le verific pe toate, a venit furtuna asta si nu am mai avut cum.

-          - Stai linistit, draga, te duci maine...

Te duci maine...

-          - Aici ce s-a intamplat – fereastra...

-          - Nu e nimic cu fereastra. Cred ca ai lasat-o tu deschisa inainte sa pleci.

-          - ...

-           - Nu m-a deranjat cu nimic, nu incepe sa te scuzi, prostutule. Chiar aveam nevoie de putin aer proaspat.

(Zambind. Tot timpul zambind. La dracu’ cu zambetul ala...)

-          - De cat timp stai aici ?

(Se incrunta)

-          - Oh, de putin. Ti-am zis doar ca te asteptam mai tarziu... Nu face nimic, serios. De fapt, sa-ti spun drept, nici nu mi-am dat seama. Cred ca trebuie sa fi alunecat... dar nu mai imi amintesc momentul exact... cum sau de ce...

(M-am trezit pur si simplu aici. Un picior indoit sub mine, unul sucit intr-o pozitie nefireasca pe podea... Si durerea nu am simtit-o deloc, iti jur ! – am uitat... Am uitat de cand te astept. Se transformase deja in firesc, iar timpul se oprise. Stateam acolo si zambeam, si oprisem timpul. Stiam ca timpul care continua sa treaca nu avea nicio importanta, si avea sa reporneasca – in mod evident – atunci cand te intorceai tu.

Nu cred ca am fost o singura clipa suparata pe tine in acest interval... Cred ca nu am fost constienta de niciun fel de sentiment, ori de vreun gand – de niciun fel. Doar. Stateam. Puteam auzi...

... ploaia batand in geamuri, inima – acel organ plutitor intr-o masa de sange – batand in piept... sufletul levitand intre coaste, sangele inghegandu-se in jurul lui, oase calcificandu-se... Timp inghetand incet in orologiul de pe perete si, odata cu el, o realitate cenusie incepand sa se altereze... Aproape ca puteam sa aud trosnetul ghetii acoperind...acoperind... si raceala de afara intrandu-mi in oase, pregatita sa ma paralizeze. Dar poate ca am si fost incremenita. Intr-un fel. In asteptare, nu mi-a fost dat sa realizez acest lucru, intrucat nu simteam nimic dar...

Ce inseamna sa mori de fapt ? Caci nu mori cu adevarat, nu-i asa ? E tot o asteptare, o incremenire in timp, pana ce ti-e dat sa traiesti din nou...

Eu mor de fiecare data cand te astept pe tine.

Dar apoi traiesc din nou. Si – oh – nici nu stii cat de frumos – cat de frumoasa – este viata.)